1, 2, 3 la perete stai!

Apusul își flutura teatral pânzele înroșite. Încă o zi se apropia de final, iar eu mă proțăpisem la fereastră ca un gură cască. Priveam, absorbit de peisaj, fără să stau cu ochii pe ceas, fără să clipesc, fără să mă satur. În gând, derulam pe repede înainte o scenă pe care o știam pe de rost. Nu îmi imaginam altceva decât ceea ce urma să se întâmple. Cerul se întuneca, eu ajutam la împrăștiatul stelelor, iar luna își arăta la un moment dat, mulțumită, obrajii mușcați de meteoriți. Mă bucuram că pot să-i impun universului ritmul pe care îl consideram potrivit. Însă, așteptările îmi erau înșelate. Tabloul mi se dezvăluia suspendat, blocat, impasibil. Timpul părea să stea în loc. Intențiile mele erau doar iluziile unui copil răsfățat. Apusul amorțise. Noaptea se lăsa așteptată. Nici urmă de stele, de lună, de întuneric. Îmi ascuțisem privirea și căutam buimac motivele stagnării. Nu înțelegeam mare lucru din ce se întâmpla.

Am închis ochii, am inspirat profund, apoi am revenit, clipind des. Eram sigur că, totuși, ceva se mișcase. Tonurile de roșu prinseseră câțiva stropi de noapte, iar un voal nevăzut, ca micile valuri iscate de o piatră aruncată într-un lac, absorbea ultimele sclipiri ale zilei. Cu ochii pironiți în eter, vânam avid acele clipe imposibile. Revenise nemișcarea. Părea că particip la un joc de „1, 2, 3 la perete stai!”, doar că mă jucam chiar cu cerul. Să fi fost posibil?

M-am sprijinit de rama geamului, m-am frecat la ochi și am decis să nu mă las învins de niște iluzii. Oboseala de peste zi era mai mult ca sigur vinovată pentru delirul meu. Nu eram în cea mai bună perioadă a vieții mele. Trăiam pe pilot automat și din când în când încercam să îmi dau seama în ce moment al zilei mă aflam, dacă pierdusem ceva important din evenimentele lumii sau dacă eram lăsat în urmă ori avansam mai repede decât cei din jur. Îmi doream să îi pot da globului pământesc o palmă cât să se învârtă mai cu spor și să mă treacă prin haosul de zi cu zi în ritm alert. Acum simțeam din plin ironia situației. Poate că cineva îmi juca o farsă care să mă aducă, la loc, cu picioarele pe pământ.

Am închis ochii. Imediat am avut puternica senzație că decorul este schimbat din nou, cu pași repezi, de armata de ucenici ai unui regizor scrupulos. Mă simțeam ca la teatru, pe întuneric, în timp ce dincolo de cortina uriașă, cineva pregătea decorul pentru actul al doilea al spectacolului. Am deschis ochii și am privit, bănuitor, către cer. Ca o călimară vărsată doar pe jumătate, cu tente de violet, noaptea părea să își bată joc de mine. Se mai întunecase puțin. Sensul acestei șarade mă depășea. Cum să fi stat în loc, înghețată de privirea mea, crăiasa noapte? Și totuși, nimic nu se lăsa mișcat atâta timp cât priveam neîntrerupt. Apoi, de îndată ce închideam ochii se schimbau nuanțele.

Ce nerozie! Mă aruncasem în capcana timpului de unul singur. Sau poate era iluzia importanței sinelui. Obișnuiam să visez prea des la cum prezența unui anonim ca mine poate influența minunile cosmice. Forțam până și legile fizicii, ca un profan, lăsându-mi imaginația să mute pentru mine obiecte la distanțe considerabile, să atragă priviri străine, fără cuvinte sau comportamente promiscue și să îmi desprindă tălpile de sol, nu sărind, ci într-o levitație discretă, una care să îmi garanteze meniri divine. Mă trezeam singur din delir și mă apostrofam în gând, așa cum tata obișnuia să facă, pus în fața unei certitudini alarmante: un copil visător era pe cale să se lovească de stabilopozii realității. Aparent nu învățasem nimic din morala predată. Eram tot eu.

Am înghițit în sec și mi-am revenit în fire. Aveam impresia că zeci de minute se încurcaseră ca într-un nod, orele parcă se târau, iar ticăitul ceasului se auzea tot mai rar. Ușile nopții nu se lăsau deschise până la capăt atât timp cât priveam fără să clipesc. Mi se înroșiseră ochii. Usturimea devenită insuportabilă și lacrimile adunate pe gene m-au obligat să-i închid. Am oftat, deranjat de zvâcnetele ochilor, și am numărat câteva minute de pauză cu pleoapele trase, ca niște draperii grele de catifea vișinie. De îndată, am perceput cum se risipește restul de lumină rămas. Am deschis ochii încrezător că, de data aceasta, îi voi prinde în flagrant pe făptași. Linia orizontului dispăruse. Încolonate, stelele se arătau trufașe. Topit, ascuns, furat, soarele era de negăsit. Cineva stinsese lumina, iar eu, ca un copil nehotărât, regretam fiecare clipire. Pierdusem jocul. Știam prea bine că cerul nu așteaptă pe nimeni și cu atât mai puțin se lasă zorit de un fitecine. Ce-o fi fost în capul meu?! Și totuși...