21 - 22 martie 1986, 40 de ani de la o mare tragedie a Văii Jiului și a mineritului românesc

Partea I - 21 martie

Pe data de 21 martie 1986 Valea Jiului era zguduită la propriu de o nouă explozie de metan, în care 17 ortaci își pierdeau viața. Printre ei erau și 3 militari în termen care serveau patria. Dumnezeu să-i odihnească pe toți!

Ultima explozie de proporții fusese în urmă cu 4 ani, la mina Paroșeni, în apropiere. Atunci pieriseră 15 mineri. Următoarea explozie avea însă să vină mai repede decât s-ar fi așteptat cineva. Pe data de 22 martie 1986, la același loc de muncă de unde doar cu câteva ore mai devreme fuseseră scoși morții, o nouă explozie surprinde comisia de anchetă a primei deflagrații. Bilanțul acestei zile: alți 8 morți. Printre ei cinci cercetători ai Centrului de Cercetări pentru Securitate Minieră Petroșani, inginerul șef securitate minieră al minei Vulcan și un locotenent de Securitate. Cei cinci erau probabil printre cei mai buni specialiști în minerit din țară, la acea dată. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Se împlinesc deci anul acesta, 40 de ani de la această dublă tragedie de la Mina Vulcan. Datorez în parte scrierea acestui articol, nepotului domnului Constantin Teodorescu, directorul de atunci al CCSM, pierit în 22 martie 1986 în explozie, și domnului Marian Boboc, cel care l-a pus în legătură cu mine. Domnul Răzvan Teodorescu este actor, dramaturg și student la Masterul de scriere dramatică din cadrul UNATC București și are o temă de cercetare legată de cele două explozii din 1986 - deci și de cea în care a murit bunicul dumnealui. Este într-un fel un omagiu adus memoriei sale. M-a contactat pentru a-i completa un set de întrebări legate de evenimente și am făcut-o în măsura în care m-am priceput. De mare folos mi-a fost o nouă lectură a cărții domnului Boboc, Echinocțiul negru al cercetătorilor petroșeneni, Ed. INSEMEX, Petroșani, 2016. Aceasta conține printre altele, documente din Dosarul de cercetare al exploziilor și mărturii ale supraviețuitorilor. Marele neajuns este însă lipsa schițelor și hărților care ar fi trebuit să fie cuprinse în dosar. Fără el, necunoscând acele locuri de muncă pe care în activitatea mea la mina Vulcan le-am găsit închise, am bâjbâit mental în firul producerii celor două tragedii.

Un posibil început ar putea fi ceea ce urmează. Desigur nu vă vorbesc despre o cauză directă a celor două explozii, ci de una care a produs consecințe pe termen lung. În anul 1983 Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România emite Decretul nr. 335 privind aplicarea formei de retribuire în acord global şi a altor forme de retribuire specifice unor ramuri sau activităţi. Până aici nimic deosebit. Ideea era să fi plătit după cât și cum munceai. Numai că în minerit nu e ca în fabrică. Chiar și acolo depinzi de un lanț de aprovizionare și distribuție, nu doar de ceea ce știi să faci si de utilajul pe care îl controlezi. În subteran însă dependența aceasta este nu doar inegală, pentru că sunt locuri de muncă avantajate din punct de vedere al traseului de aprovizionare și al fluxului de evacuare a producției, dar e și mai puternică. Degeaba brigada e harnică și vrea să muncească dacă fluxul de evacuare este defect sau nu are materiale, sau are, spre exemplu emanații de gaze din lucrare sau din cele învecinate. Oricare ar fi aceste gaze în mod normal la depășirea limitelor admise activitatea ar trebui să fie întreruptă. Parte din aceste variabile sunt luate în calcul la normarea muncii. Altele însă e imposibil să le cuantifici. Teoretic proiectarea sistemului de aeraj, trebuie să fie în așa fel făcută încât să nu existe acumulări de gaze toxice sau explozive. De multe ori însă datele cu care se proiectează sunt inexacte sau insuficiente. Am mai spus în alt articol, mina e ca un organism viu, respiră. Și chiar dacă are un număr limitat și cunoscut de intrări și ieșiri, are în interior o mulțime de pori prin care își trece aerul. Parte din pori, mai ales la o mină veche și întinsă, nu mai pot fi controlați, nu se mai știe de ei, nu se mai iau în calcul. Ei există însă.

Consecința directă a acordului global, coroborată cu planul nerealist și cu faptul că s-a trecut la lucrul în flux continuu, pe cartelă, a dus la scăderea veniturilor majorității angajaților din Valea Jiului. În flux continuu, se prestau un număr fix de posturi, fără posibilitatea rotunjirii veniturilor din presarea posturilor suplimentare, de duminică, așa cum se întâmpla înainte. Nemulțumirile se regăsesc în multe din notele informative emise de Securitate în acea perioadă. Iată câteva exemple:

În plus, directorul de la acea vreme al Minei Vulcan a aplicat cu bună știință, din motive doar de domnia sa cunoscute, prevederile acordului global și activităților legate de asigurarea securității muncii în subteran, exceptate conform Anexei 3 a decretului: „ Activitățile, meseriile, locurile de muncă și categoriile de personal necuprinse în acord global, pentru care se stabilesc sarcini de muncă concrete, pe bază de norme de muncă, de normative de personal, iar retribuirea se face în raport cu realizarea sarcinilor de muncă și condițiilor stabilite: I Industrie - Construcții: - Lichidarea focurilor de mină; înlăturarea efectelor produse de erupţiile de apă, gaze şi viituri de nisipuri acvifere din subteran; activitatea de asigurare a securităţii muncii şi salvare minieră în subteran;” [1]

Când spun cu bună știință consider că directorul în cauză a fost atenționat, având în vedere că acest fapt apare încă din luna septembrie 1985 într-un Buletin informativ al Securității, adresat Tov. Prim - Secretar al județului, pentru ca în octombrie să fie cuprins și într-o Notă a acesteia. Iată-le mai jos:

Apropo, la brigada Murărașu, în stratul 7, blocul 0, avea să aibă loc tragedia care a curmat într-o clipă (mai precis în două distincte - dar ce lejeritate în exprimare dă totuși trecerea a 40 de ani de la evenimente), viețile a 25 de oameni.

Acum nu sunt nici eu absurd să susțin ca și cauză a producerii celor două evenimente o asemenea măsură. Cert est însă că oamenii erau nemulțumiți de diminuarea retribuției, fie că erau măsurători de gaze, fie că erau alți muncitori sau cadre tehnice. Iată însă că în luna ianuarie a anului 1986, într-un interviu acordat ziarului Steagul Roșu, directorul I.M. Vulcan se angaja cu optimism, în numele colectivului unității ca efortul depus de întregul colectiv în 1985 să se materializeze în realizări de prestigiu în 1986 și în întregul cincinal. „Coordonarea se realizează de la nivelul colectivului de conducere, colectiv în care s-au statornicit relații de strânsă colaborare, iar acțiunile stabilite, măsurile întreprinse, deciziile luate și materializarea lor sunt făcute cu toată responsabilitatea și competența profesională. Nu avem probleme tehnice pe care să nu le putem rezolva la nivelul colectivului nostru tehnic, probleme pe care să nu le stăpânim. Acest stil de muncă a fost imprimat și preluat la toate nivelele. Aceasta nu s-a făcut în câteva luni ci pe parcursul a mai bine de un an. Roadele încep să apară. Colectivul este sudat și acționează eficient pentru creșterea producției de cărbune,…”[2]

Acum, ca să vedem cum a fost imprimat acest stil la toate nivelele spicuiesc din declarația dată după evenimente de electricianului Attila Dobner, de la stația telegrizumetrică.

„În ziua de 11.III.1986 , am lucrat în schimbul I. În jurul orei 8, operatoarea stației, Roșculeț Mioara, mă anunță că la brigada Murărașu, capul de detecție nr. 23 nu avea semnal valabil, respectiv nu măsura valabil metanul. Am intrat în subteran găsind captorul așezat în circuitul de aer proaspăt, și nu lângă front. Am pus captorul de detecție la front și, întâlnind pe șeful de brigadă Murărașu, i-am reproșat de ce a mutat captorul de detecție. El mi-a zis că trebuie să dea producție și să-l las în circuitul de aer proaspăt. Menționez că, măsurând metanul la front, era concentrație 1,3 % metan. Ajungând în rampa puțului 3, am luat legătura cu operatoarea, care îmi spune că din nou captorul nr. 23 nu măsoară metan. Am revenit la front găsind captorul iarăși în curent de aer proaspăt. L-am repus la front, și măsurând metanul, concentrația era de 1,2 %. Energia s-a decuplat. Deplasându-mă la rolul de încărcare al sectorului 7, orizont 420, maistrul miner Miholcea mi-a reproșat de ce încurc producția, că trebuie să respect pozarea captorului pe profil. Am ieșit la suprafață la dispecer, găsind pe ing. ……. și pe dir. ……, cărora le-am comunicat cele constatate, spunând că vor lua măsuri……. În anul 1985 în luna iulie tot la brigada Murărașu am găsit captorul montat la 150 m de linia frontului. Și cu acest prilej am avut o discuție cu el, spunându-mi să nu-i încurc producția.” [3]

Aceleași aspecte legate de mutarea captorului de la brigada Murărașu le reclamă în altă declarație și un coleg de-a lui Attila, Adrian Cizmaș.

„În repetate rânduri, captorul de detecție nr. 23 a fost mutat de la poziția normală, fiind nevoit să-l repozez. În toate cazurile concentrația de metan era peste limitele admise. Au fost și cazuri când după ce am restabilit poziția, întorcându-mă la scurt timp, am găsit capul de detecție iarăși schimbat în circuit de aer proaspăt. Și despre aceste constatări am făcut mențiuni în cartea noastră de raport.”[4]

Inutil să vă pun că după evenimente, nici ing. …….. și nici dir. ……. nu își mai aminteau să le fi spus electricianul Dobner așa ceva.

O altă declarație, de data aceasta a șefului de sector aeraj ne spune că,

” Nu am fost informat în cursul lunii martie de către măsurătorii de gaze din subordine (aceia penalizați deși nu ar fi trebuit, constituind o excepție de la prevederile Decretului 335/1983), despre situații în care cele două captoare sus menționate (e vorba de nr. 22 și nr. 23 de la brigada Murărașu) să fi fost pozate necorespunzător față de prevederile corespunzătoare. Precizez că după producerea evenimentului din 21.03 a.c., însoțind comisia de anchetă în zona avariată am constatat că niciunul dintre cele două capete de detecție din acea zonă nu erau amplasate corespunzător.”[5]

No acum lucrurile sunt destul de clare vizavi de mediul exploziv. Nu existau probleme tehnice pe care colectivul să nu le poată rezolva. Acest stil de muncă fusese imprimat la toate nivelurile. Ai problema, găsești soluția și rezolvi problema. Am prins și eu vremuri de genul acesta. Îmi sunam șeful din mină, ca să-i comunic problema și primeam invariabil răspunsul ” te descurci, rezolvi.” A, soluția nu era întotdeauna cea permisă de normele de securitate a muncii? Asta e altă discuție. Din păcate e discuția cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă.

Dar să vedem și care a fost sursa aprinderii mediului exploziv. Foarte pe scurt, pentru prima explozie este vorba de operația de împușcare. Nu doar că s-a efectuat operația de împușcare frontului de la una din aripile abatajului cameră, în mediu cu metan, dar se pare că o parte a frontului a fost pușcată cu exploziv ordinar. Există declarații că Murărașu (brigadierul) i-ar fi reproșat șefului de schimb din schimbul anterior că nu a pușcat sterilul. Acesta, frontul fiind tare, nu a reușit nici să perforeze cele câteva găuri necesare. Lăsase perforate vreo trei, patru găuri de maxim 0,5 m adâncime, deci chiar și acelea trebuiau adâncite până la minim 1 metru.

Există de asemenea declarația unui artificier (cel care era autorizat să puște cu exploziv ordinar) și inventarele făcute de comisia de cercetare la firidele din zonă, din care rezultă că mai mult decât probabil, artificierul decedat în explozie ar fi ”sustras” și folosit la Murărașu, dinamită. Ghilimelele sunt puse pentru că sustragerea s-a petrecut cu știința artificierului autorizat pentru dinamită.

În minele din Valea Jiului la acea dată se foloseau două tipuri de exploziv. La fronturile de lucru în steril și fără emanații de metan era permisă efectuarea operației de împușcare cu explozivi ordinari, în speță dinamită. La celelalte fronturi de lucru era permisă utilizarea doar a explozivilor antigrizutoși. Diferența dintre ei? Cei ordinari produc căldură mai multă și flacără pe lungime mai mare cu risc de aprindere a metanului sau a prafului de cărbune. Pe de altă parte au brizanță mult mai mare decât explozivii antigrizutoși, adică au o putere de rupere și zdrobire a rocii mult mai mare. Explozivii antigrizutoși au brizanța cam la jumătate față de cea a dinamitei dar oferă siguranță în utilizare în mediu cu metan și praf de cărbune. Acum, bănuiesc că și la acea dată, fiecare lot de exploziv antigrizutos ce urma să fie introdus în minele din Valea Jiului era testat de către CCSM. Printre altele se verifica exact siguranța utilizării în metan și praf de cărbune. Nu trecea testele, nu era introdus în mină. Ce folos însă dacă se găsea câte un ”deștept” să folosească la fronturi de lucru în cărbune și cu metan, exploziv ordinar.

Acestea ar fi pe scurt, pe foarte scurt, cauzele primei explozii. Stricto sensu, citând din procesul verbal de cercetare:

„…evenimentul produs în data de 31 martie 1986, care a generat accidentul colectiv de muncă, a fost o explozie de gaz metan inițiată de lucrările de împușcare executate în abatajele cameră din panoul estic al stratului 7, blocul 0, la care s-a utilizat și dinamită.” [6]

Continuam mâine cu evenimentul din 22. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți cei pieriți în acele zile! Să nu uităm!

Imagini:
1 - 7 - A.C.N.S.A.S., Fond Documentar nr. 5656, vol. 175, filele 31, 35, 9, 36 - 39