Să fim sinceri – trăim într-o epocă absurdă.
Avem acces instantaneu la mai multe informații decât au avut toate generațiile anterioare la un loc.
Și totuși, oamenii continuă să creadă minciuni politice evidente. Nu vorbesc de interpretări diferite ale unor fapte complexe. Mă refer la minciuni simple, verificabile, pe care – și aici devine cu adevărat fascinant – mulți dintre cei care le împărtășesc știu că sunt false.
Primul motiv: Identitatea de grup învinge adevărul. De fiecare dată.
Oamenii nu sunt computere care procesează date obiective și ajung la concluzii logice. Sunt creaturi tribale care au evoluat pentru a supraviețui în grupuri mici, strâns legate. Iar în acele grupuri, loialitatea conta mai mult decât precizia factuală.
Gândiți-vă așa: dacă sunteți într-un trib de vânători-culegători și șeful tribului spune că un anumit grup din vale este periculos, nu stați să verificați statisticile. Credeți. Pentru că dezacordul cu grupul înseamnă exilare, iar exilarea înseamnă moarte. Aceste circuite neuronale nu au dispărut doar pentru că acum avem smartphone-uri și Starbucks.
Am văzut asta în ambele direcții ale spectrului politic. Stânga face asta. Dreapta face asta. Toată lumea face asta.
Un republican va apăra o prostie spusă de un președinte republican nu pentru că prostia este adevărată, ci pentru că a o contesta înseamnă să dai muniție inamicului. Un democrat va minimaliza sau explica away o problemă evidentă la un candidat democrat din același motiv.
Și partea cu adevărat șocantă? Ei știu.
Undeva, într-un colț din mintea lor, știu că ceea ce spun nu este complet adevărat. Dar acceptarea acelui adevăr ar însemna să riști alienarea de la grupul tău – de la oamenii cu care bei cafeaua, cu care mergi la biserică, cu care stai pe Facebook la 11 seara să te revolți împotriva ultimului scandal.
Psihologii numesc asta “motivated reasoning”. Eu numesc asta ceea ce este: minciuna la care consimți pentru că alternativa – să fii singur și corect – este prea costisitoare.
Al doilea motiv este mai ciudat, dar mai important: minciunile oferă o poveste mai bună decât adevărul.
Realitatea este plictisitoare. Realitatea este complicată. Realitatea este “pe de o parte... pe de altă parte...” până când toată lumea adoarme în farfurie.
Dar o minciună bine construită? O minciună simplifică. O minciună are eroi și răufăcători clari. O minciună îți spune că problemele tale complexe, multivariate, au o singură cauză simplă – și, în mod convenabil, acea cauză este întotdeauna Cealaltă Echipă.
Sistemul de sănătate este scump și disfuncțional din cauza a sute de factori interconectați: reglementări, distorsiuni de piață create de asigurări sponsorizate de angajator, costuri administrative, litigii, inovație medicală scumpă, o populație îmbătrânită, and so on. Dar asta nu încape pe un banner de protest.
Așa că stânga spune: “Companiile farmaceutice lacome!” Și dreapta spune: “Birocrații guvernamentali!” Ambele au un sâmbure de adevăr, dar ambele sunt mincinoase simplificări.
Și oamenii le cred nu pentru că sunt idioți, ci pentru că aceste minciuni oferă sens. Oferă o narativă în care tu ești partea lezată, altcineva este vinovat, și există o soluție simplă (alungă răufăcătorii, instalează oamenii tăi).
Al treilea motiv, și acesta este cel care mă sperie cel mai mult: costul acceptării adevărului este prea mare.
Nu vorbesc doar de cost social (vezi motivul unu).
Vorbesc de cost psihologic profund. Vorbesc despre faptul că, uneori, acceptarea unui adevăr înseamnă să admiți că te-ai înșelat grav. Înseamnă să recunoști că ai votat pentru persoana greșită. Că ai sprijinit politica greșită. Că poate, doar poate, cealaltă parte avea dreptate.
Și pentru mulți oameni, acea recalibrare psihologică este ca și cum ți-ai rupe un os. E dureros. E destabilizant. E o amenințare existențială la felul în care te vezi pe tine însuți.
Mi-a spus un prieten ceva interesant acum câțiva ani. El fusese un susținător entuziast al unui politician care ulterior s-a dovedit a fi profund corupt. Când au ieșit la iveală toate dovezile – și vorbim de dovezi solide, nu speculații – el a continuat să apere tipul încă luni de zile.
“De ce?” l-am întrebat mai târziu, după ce în cele din urmă a acceptat realitatea.
“Pentru că”, mi-a spus, “dacă aveam dreptate despre el, atunci trebuia să accept că mă înșelasem în legătură cu totul. În legătură cu judecata mea. În legătură cu faptul că petrecusem doi ani convingându-i pe alții să voteze pentru el. Era mai ușor să cred minciunile câteva luni în plus decât să accept cât de greșit fusesem.”
Asta este. Asta este esența.
Creierul uman nu e construit pentru a admite greșeli mari. E construit pentru a-și proteja ego-ul, pentru a menține o imagine de sine coerentă. Și când realitatea amenință acea imagine, creierul face ceva remarcabil: o remodelează pe realitate în loc să se schimbe pe sine.
Psihologii numesc asta “cognitive dissonance”, dar eu cred că e ceva mai primal. E supraviețuire psihologică. Pentru că dacă începi să tragi de un fir – dacă începi să recunoști că te-ai înșelat în privința acestui politician, a acestei politici, a acestui set de idei – unde te oprești? Poate întreaga ta lume se deșiră. Și atunci cine ești?
E mai ușor să crezi o minciună confortabilă decât să riști să descoperi că te-ai înșelat în privința ta însuți.
Oamenii cred minciuni politice nu pentru că sunt proști, ci pentru că sunt umani. Pentru că aparțin triburilor. Pentru că iubesc poveștile simple. Pentru că se protejează pe ei înșiși.
Și partea nasoală? Eu fac asta. Tu faci asta. Toți facem asta la un anumit nivel.
Diferența – și cred că acesta este singurul lucru care contează într-adevăr – este dacă îți dai seama că o faci. Dacă poți prinde acel moment când ești pe punctul de a împărtăși ceva pe X sau de a apăra un punct într-o discuție, și poți întreba: “Cred asta pentru că este adevărat, sau cred asta pentru că vreau să fie adevărat?”
Asta e tot ce avem. Acel moment de auto-reflecție înainte de a apăsa “send”.
Folosește-l.
Sau nu. Și continuă să te întrebi de ce politica e atât de toxică și de ce nimeni nu mai poate avea o conversație civilizată despre nimic.
Alegerea ta. Dar să nu spui că nu știai.
 | A guest post by
|
Unul din motivele pentru care oamenii mint des este însăși natura adevărului. Realitatea e colțuroasă. Are multe parti ascutite, prea multe piese in miscare care par sa nu se potrivească bine între ele.
Si atunci...netezim un pic colțurile realității, pentru a se potrivi intre ele. De la simplele minciuni "albe", sociale "vai, dragă, ce bine îti stă rochia asta", "doamnă, copilul dvs. are potential, dar trebuie să mai lucreze", până la a "netezi" de orice asperități biografiile eroilor nationali.
Apoi, să nu uităm că există minciuni care au un statut special, de mituri fondatoare. Unele chiar protejate de legi. Dacă bagi prea zgomotos bățul critic în gardul Adevărului risti să îti iei amendă. Sau mai nou pușcărie.
Așa că uneori mințim doar ca să nu încălcăm legea si să ne vedem de viață în continuare. 🙃
Teama asta ca, tragand de un fir, sa nu se desire intreaga tesatura, e un mobil extrem de puternic pentru a crede minciuni, chiar daca au fost validate ca atare.