Există momente în istorie când simți, fără ca cineva să-ți spună direct, că ceva se sfârșește. Nu doar o epocă sau un guvern, ci o credință adânc înrădăcinată: că lumea are un sens, că ordinea ține, că există un „far” care să ne ghideze prin haos. Trăim unul dintre acele momente, și căderea nu mai e o metaforă – e un live feed care rulează pe ecranele noastre, în buletinele de știri și în conversațiile pe care le auzim pe stradă. Săptămâna trecută, SUA a renunțat la un acord climatic crucial, unul care ar fi ajutat țările vulnerabile să combată seceta – o decizie care a lăsat aliații să se descurce singuri, ca și cum „farul” democrației și responsabilității globale s-a stins.
Amurgul Zeilor, acel Ragnarok nordic unde Valhalla arde și zeii se prăbușesc sub greutatea propriei aroganțe, nu mai e doar un mit. E un documentar care se desfășoară sub ochii noștri. America, odată văzută ca promisiunea libertății și a „visului” care inspira generații, se fărâmițează – moral și politic.
Polarizarea a ajuns la un punct în care Congresul e blocat de dispute meschine, incapabil să adopte legi esențiale, în timp ce protestele violente din marile orașe – de la Washington la Los Angeles – arată o națiune care nu mai crede în ea însăși. Ordinea postbelică se risipește: NATO e contestat de voci care cer retragerea, Rusia și China câștigă teren în Asia și Africa, iar valorile care păreau de neclintit – democrația, progresul, solidaritatea – sunt subminate. Să luăm doar un exemplu: o știre falsă care a circulat săptămâna trecută pe X, susținând că China ar fi lansat un atac cibernetic masiv asupra Europei – zeci de mii au crezut-o, au distribuit-o, fără să verifice, alimentând panica inutilă. Sau indiferența globală față de foametea din sud-estul Asiei: un raport recent arăta că peste 10 milioane de oameni sunt în pragul inaniției din cauza secetei, dar liderii mondiali au trecut peste subiect la ultima conferință ONU, preocupați mai degrabă de jocurile geopolitice decât de vieți.
Acemoglu spunea, prin teoria Reginei Roșii, că „trebuie să alergi doar ca să rămâi pe loc”. Fugim de un colaps care bate la ușă, sau doar ne învârtim într-un sfârșit pe care nu-l mai putem evita? Îmi amintesc de o conversație cu un fost profesor de istorie, care spunea că imperiile cad când își pierd povestea – narativa care le ține unite. America și-a pierdut povestea, iar noi, ceilalți, ne pierdem busola odată cu ea. În mitologia nordică, Ragnarok lasă loc unui pământ curățat de foc, unde supraviețuitorii pot planta o lume nouă. Dar în realitate, ne prefacem că flăcările vor trece singure – ignorăm valurile de refugiați care bat la porțile Europei, foametea care ucide încet, tinerii care nu mai speră la un viitor, ci doar supraviețuiesc de pe o zi pe alta.
Întrebarea care mă bântuie e: mai credem în începuturi? Mai are omul post-industrial, copleșit de ecrane, de post-adevăr, de oboseala acumulată, puterea să reconstruiască? Sau, ca zeii obosiți din mituri, ne mulțumim să stăm și să privim cum arde totul, șoptind „așa a fost scris”? În mit, curajul supraviețuitorilor făcea diferența – câțiva zei și oameni care refuzau să cedeze. Azi, curajul pare o raritate, înlocuit de cinism sau nepăsare. Am văzut asta chiar la mine, când am oprit știrile pentru că „nu mai pot” – dar ce fel de lume las în urmă dacă aleg să închid ochii?
Focul nu întreabă dacă suntem pregătiți. Flăcările au ajuns deja la ușă – le simțim dogoarea în viețile noastre, în nesiguranța care crește, în valorile care se risipesc. Poate nu mai putem repara lumea veche. Dar dacă tot arde, măcar să știm ce vrem din lumea nouă.
Scrie-mi. Spune-mi ce-ai salva tu.
 | A guest post by
|