Așa ceva nu se poate

Ploua. Turna de-a binelea. Îmi făcusem plinul de praf și transpirație de ceva vreme, iar schimbarea de scenariu îmi oferea o plăcere aparte. Mă săturasem de aerul uscat și fierbinte. Trecusem prin vară cu permanenta senzație că sunt un soi de lipici ambulant. Mai mult decât în alte veri descoperisem, sau mai bine zis mă descoperiseră, noi soiuri de insecte, unele care se dădeau în vânt după pielea mea umedă. Iar ca deliciu suplimentar, petele roșii de pe obraji și frunte anunțau isterice că tenul meu trăgea exasperat semnalul de alarmă. Norilor nu prea le arsese de revoluții, iar soarele își făcuse de cap. Așa că nu simțeam nici o părere de rău acum că se scutura cerul. Era acoperit de griuri temperamentale și speram că nu o să fie doar un capriciu meteorologic.

Picăturile de ploaie umpleau de zor acvariile murdare. Puse claie peste grămadă în spatele casei în care copilărisem zăceau degeaba, abandonate, după ce tata se plictisise de ele. Cândva fuseseră pline cu tot soiul de specii de apă dulce. Eram în stare să privesc spectacolul subacvatic ore în șir. Mi se părea miraculos că cineva găsise o așa metodă ingenioasă de a smulge cuburi din adâncurile apelor. Erau răpite dintr-un univers interzis nouă, mamiferelor terestre, și aduse la suprafață pentru studii sau plăceri nevinovate. Dar acum, cutiile de sticlă fără capace erau așezate unele peste altele, stivuite alandala, de parcă și-ar fi dorit să se transforme într-o clădire de birouri. Praful ud se adunase în bobițe negre care se zvârcoleau de parcă erau vii.

Cerul își continua risipa, iar în acvarii apa verzuie și murdară se umpluse cu pești. Sclipeau de parcă solzii le-ar fi fost de argint. Fantasticul nu se produsese pe căi firești. Nu ploua cu pești, ceea ce ar fi fost oricum greu de încadrat la categoria fenomene obișnuite. Dar măcar despre așa ceva mai citisem prin tabloide ieftine pline cu ciudățenii numai bune de neluat în seamă. De obicei erau asociate unui alt tip de evenimente meteorologice, cum ar fi tornadele sau uraganele. Nimic mai obișnuit decât broaște picând din cer, insecte uriașe ropotind pe streșini sau, ca să mă reîntorc la cazul meu, pești umplând acvarii nesupravegheate. Părea, mai degrabă, că cineva ar fi aruncat pumni de icre și lapți peste grămada de sticlă. Un soi de însămânțare piscicolă, una menită să uimească o mână de gură-cască la un moment dat.

Micile viețuitoare se agitau pline de viață, așa răsărite de nicăieri. Mi se agățase privirea de aripioarele lor transparente și le urmăream hipnotizat. Puteam să pariez că habar nu aveau de sfidarea regulilor biologice de care se făceau vinovate. Privirile absente, în care degeaba speram să găsesc indicii de vreun fel, nu trădau nimic extraordinar. Înotau fără grijă ferite de pericolul unui interogatoriu. Mă apropiasem să privesc mai bine. Regretam că toți fantasticii ăia mici se deplasau de colo colo și nu erau interesați de prezența mea. Aș fi vrut să știu, să înțeleg cum de pot exista. Ce specie atipică! Cum să răsari din praful rostogolit de bătăile repetate ale unor picături de apă chioară?!

Clipeam des și încercam să alung iluzia. Ce altceva ar fi putut să fie? Peștii se încăpățânau să îmi înfrunte rațiunea și alunecau nestingheriți prin apa tulbure. Micile scântei de viață se buluceau animate în mișcări haotice.

Mă zgâiam la acvarii ca atunci când, de mână cu bunica mea, treceam prin piața din cartier, pe lângă tonetele care aveau la vânzare pești exotici. Oricât aș fi insistat, mă întorceam acasă cu mâna goală. Trebuie să îți dea tata voie, spunea bunica și pasa elegant responsabilitatea. Știa că nu aveam curaj să îl întreb.

Retrăiam acea amintire, cu nasul aproape lipit de unul dintre acvariile generoase. Adunase o cantitate însemnată de apă și dintr-o clipă în alta mă așteptam să dea pe afară. Turna cu găleata, iar eu, totuși, nu mă udam. Nu aveam umbrelă sau haine potrivite. M-am surprins privindu-mi palmele, mânecile și mai apoi vârfurile încălțărilor. Erau complet uscate. Am ridicat mai apoi ochii către cer. Picăturile se repezeau spre pământ așa cum o făceau întotdeauna. Clipeam, ferindu-mă din reflex, dar nu le simțeam lovindu-mi pleoapele.

Atunci te-am zărit plutind la, ceea ce estimasem că ar fi, mai bine de patru-cinci metri în aer. Pur și simplu erai acolo ca o insignă înfiptă în pieptul nevăzut al aerului. Mâinile îți păreau murdare de pământ și înfruntai fără efort atracția gravitațională. Aveai hainele la fel de uscate ca ale mele. Eram amândoi scutiți de ploaie. Făceai de zor noduri pe o sfoara groasă. Părea o scară improvizată. Habar nu aveam dacă era pentru mine. Mă întrebam care-i putea fi rostul? Intenționai să cobori spre pământ sau eu trebuia să mă strofoc urcând? Chiar dacă se adunaseră straturi peste straturi de neînțeles, gândurile-mi mergeau înainte.

Mă pregăteam să te întreb ce faci. Până să mi se dezlipească buzele una de cealaltă și să apuc să-mi rostesc întrebarea, vocea ta îmi tuna, deja, în urechi pe dinăuntru: Grozavă imaginație! Mă priveai atent. Eram sigur că îmi puteai auzi gândurile. Știai tot ce aveam de gând să spun. Deși era o altă senzație ciudată, mă simțeam în același timp ușurat. În câteva clipe te-ai făcut din nou auzit: Treaba asta cu peștii? Știi că e imposibilă, nu? Luat pe nepregătite, am rămas cu degetul întins spre acvariile care se revărsau clocotind a plin și a viață. Micile vietăți se rostogoleau pe pământ, se zbăteau și își croiau drum prin bălțile întinse. Văd foarte bine! ai continuat să îmi bombăni telepatic. Dar serios acum, am mai vorbit despre asta. Așa ceva NU SE POATE! ai repetat oarecum iritat, deși pluteai nonșalant, fără rețineri, ca un uliu care-și pândește prada. Sfidai ipocrit ideea de a putea. Aș fi vrut să te întreb cum de reușești, dar nu am mai apucat.

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit înainte de a mă lăsa deranjat de perna pe care ațipisem. O schimbasem recent, iar cea nouă era umplută cu pene de rață. Pe alocuri, capetele pufului îmi zgâriau obrajii. Nu am reușit să mă întorc la vis. Eram treaz de-a binelea, cu gândul fugit spre tine. Probabil aveai dreptate. Te mândreai mereu cu dreptatea ta. Iar eu, așchie sărită nu departe de trunchi, încolțeam într-o lume imaginară, dar cu aceleași rădăcini. Știu că semăn cu tine mai mult decât îmi place să recunosc. Totuși, măcar eu sunt mai plin cu vise. În rest? Același lut primordial. Și da, știu că AȘA CEVA NU SE POATE. Dar de ce trebuie să conteze?