Autenticitatea nu se poartă — se trăiește

Despre provocările de a rămâne real într-o lume prea grăbită

Prefata

Această reflecție despre autenticitate își are originea într-un moment aparent simplu, dar profund: un mesaj trimis de CEO-ul noului meu loc de muncă către toți angajații. Era o pledoarie pentru vechiul, dar mereu actualul îndemn „Cunoaște-te pe tine însuți” și o explorare a importanței și provocărilor autenticității în lumea de astăzi.

S-a intersectat, la scurt timp, cu un articol ‘‘Adevarul e mort.Traiasca autenticitatea’’publicat de colegul meu de pe Substack, Alex, care încerca să antagonizeze oarecum autenticitatea și adevărul — ca și cum ar fi două forțe opuse, nu două dimensiuni ce se pot sprijini reciproc.

De aici a apărut ideea de a scrie și de a publica acest text. Nu ca un răspuns polemic, ci ca o explorare sinceră a modului în care autenticitatea, adevărul, originalitatea și suferința se leagă între ele într-un parcurs personal și uman.

Autenticitatea ca formă de realitate intr-o lume imaginara

Ne naștem unici — fiecare dintre noi cu o configurație, sensibilitate, curiozitate și ritm propriu. Fiecare cu un potential de crestere si(sau) autodistrugere fara pereche.Suntem semințele unui sine care încă nu s-a văzut, dar care poartă în el forma întregului ce va sa vina. Apoi, inevitabil, intrăm în contact cu lumea — cu regulile ei, cu vocile care ne spun ce e corect sau nu, ce e frumos sau urat, ce „se face” sau “nu se face”.

Educația și interacțiunea cu mediul pot funcționa ca o lumină care ne scoate contururile la iveală — sau ca o ceață densă care ne estompează diferențele. În cel mai bun caz, formarea ne ajută să devenim mai mult noi înșine. În cel mai rău, ne transformă în niște variante acceptabile ale altora.

Autenticitatea nu e o stare pură, ci o formă de echilibru dinamic. Înseamnă să te cunoști, cu tot cu limitele și rănile tale, dar și cu acele capacități care te așteaptă să le recunoști. Să alegi, pe cât posibil, să fii aliniat(a) cu ceea ce ești cu adevărat — nu cu proiecțiile altora, nu cu imaginea inchipuita sau versiunea editată pentru a primi validare.

Trăirea autentică nu este lipsită de costuri. Cere curajul de a spune „nu”, de a fi vulnerabil(a), de a nu corespunde. Dar aduce cu sine o economie subtilă a existenței: mai puțină energie risipită pe conflicte interne, mai multă claritate în raport cu propriul drum. Este, în fond, o formă de ecologie interioară — o viață trăită la un nivel entropic optim, o forma de existenta sustenabila.

Societatea contemporană este, adesea, un spectacol de oglinzi. Se vorbește obsesiv despre „imagine”, iar expresiile și acțiunile legate de ea au devenit monedă de schimb. În realitate, fiecare imagine reflectă o altă imagine, într-un lanț infinit de aparențe.Tot mai mulți oameni par să-și măsoare valoarea în funcție de cât de bine se potrivesc cu așteptările colective. A devenit mai important cum pari decât cum ești, mai valoroasă impresia decât esența. Ca și cum am fi, fiecare, o sumă de reclame — ambalaje stralucitoare dar adesea goale înăuntru.

Intr-un astfel de context, a trăi autentic devine un act de rezistență. Să-ți asumi vocea proprie, stilul tău de a simți, gândi și trăi, e echivalent cu a păși în sens opus pe o bandă rulantă cateodata. Vei fi privit(a) strâmb, poate judecat(a) sau respins(a) — dar vei fi în mișcare reală, nu purtat(a) de inerția conformismului. Într-o lume a aparențelor, autenticitatea e o formă tăcută de indrazneala. Nu strigă, dar se simte. Este singurul mod prin care viața ta poate deveni, cu adevărat, a ta.

Presiunea de a te încadra e subtilă si se strecoară în felul în care vorbim, în felul în care ne îmbrăcăm, în postările pe care le alegem să le publicăm. Uneori, nici nu mai știm unde se termină noi și unde începe rolul jucat.

Treptat ne trezim din ce in ce mai departe de noi înșine. Nu brusc, ci lent, în tăceri mici, în compromisuri minore, în decizii luate ca să nu deranjăm. Ne adaptăm — ca să fim acceptați(e), ca să nu pierdem, ca să nu fim singuri(e).

Când ne îndepărtăm de cine suntem cu adevărat, suferința devine inevitabilă. La început e vagă: un gol în piept, o nemulțumire constantă, un sentiment că „ceva nu e în regulă”. Apoi, dacă ignorăm aceste semnale, suferința se adâncește: epuizare, anxietate, dezorientare, pierdere de sens.

Daca in mijlocul durerii, in loc sa fugi, te opresti si privesti, realizezi ceea ce suferinta scoate la suprafata : adevaruri dureroase, nevoi innabusite, dorinte tacute, și mai ales — părțile din tine pe care le-ai trădat ca să fii iubit, integrat sau nevăzut. În momentele cele mai grele insa, nu te mai poți minți. Atunci, paradoxal, ești cel(a) mai aproape de tine insuti pentru că nu mai ai energie să joci roluri, nici să îți susții propriile iluzii. Rămâi asa cum esti— fragil(a), dar real(a). Suferinta are suficienta putere sa ne smulga straiele inchipuirii de pe ochii interiori. Prin suferință devii mai sincer(a), mai simplu(a), mai aproape de centru. E greu — dar și imposibil de falsificat. Și tocmai de aceea, este una dintre cele mai pure porți spre autenticitate.

După ce ai traversat suferința, după ce te-ai întâlnit cu adevărul tău, dincolo de rușine, frică și ruine, nu mai cauți idealul. Cauți realul. Nu perfecțiunea, ci adevărul trăit.

Autenticitatea nu este o mască a curajului — este renunțarea la orice mască. Este tăcerea în care nu te mai ascunzi. Este liniștea în care ești, pur și simplu, tu.

A trăi autentic înseamnă a asuma: gândurile tale, alegerile tale, eșecurile și victoriile, contradicțiile care te locuiesc si macina cateodata. Înseamnă a te manifesta coerent, chiar dacă nu comod. A spune ce simți fără să rănești și a recunoaște când nu știi, când greșești, când te temi. A fi în lume ancorat adanc în ceea ce simți, nu în ceea ce se așteaptă de la tine.

Este o formă de realism profund: nu te mai minți și nu mai ceri nimănui să joace un rol pentru tine. Te dezbraci de pretenții și de justificări. Devii viu, deci vulnerabil. Dar și liber.

Autenticitatea nu înseamnă să fii mereu „tu însuți” în forma ta fixă. Înseamnă să fii în contact constant cu tine — să simți când ai crescut, când ai obosit, când ai nevoie să taci sau să schimbi direcția. E un fel de a fi mereu acasă, chiar și când ești în tranziție.

Și poate cel mai important: autenticitatea se simte. Nu se demonstrează. Nu are nevoie de aplauze, ci doar de prezență. E locul unde cuvintele se aliniază cu faptele, iar ființa cu direcția.

Cand te mai simti pierdut reîntoarcerea la sine nu e un gest spectaculos. Poate începe simplu: printr-o decizie sinceră, prin refuzul de a spune „da” când simți „nu”, printr-o zi în care nu cauți să placi, ci doar să fii. Să te asculți fără a te judeca. Să te vezi fără filtre.

Întoarcerea la autenticitate poate începe si cu o recunoaștere sinceră: „Am trăit altfel decât simt.” Această recunoaștere nu e o condamnare, ci o declaratie de eliberare de sub dictatura aparentelor. Apoi vine curățarea — renunțarea, strat cu strat, la ceea ce nu ți se mai potrivește: obiceiuri, relații, așteptări, măști.

In dorinta de a fi autentic, uneori, te vei simți vulnerabil(a), expus(a). Vei descoperi frici care ți-au fost ghid tăcut ani de zile. Vei simți rușine că ai abandonat ceea ce era viu în tine. Dar toate acestea sunt semnele că te întorci acolo unde ești viu(e) cu adevărat.

Redobândirea autenticității nu înseamnă să devii altcineva. Înseamnă să îți amintești cine ai fost întotdeauna, chiar și atunci când ai uitat. E o reîntoarcere acasă, într-un loc interior care nu a dispărut niciodată — doar aștepta să fie reocupat

.