Ne cunoaștem foarte puțin trecutul și, și mai puțin așa cum a fost el cu adevărat. Aceasta ne face să ne vedem altfel decât suntem în realitate. Să proiectăm asupra noastră o imagine idealizată, la unii dintre noi, foarte departe de cea reală. Se spune că dacă pui mâinile ca un paravan, lipite de tâmple în fața urechilor, îți vei auzi vocea așa cum este ea de fapt, nu cum o auzi de obicei, cu rezonanța din cutia ta craniană. De aceea suntem surprinși de vocea noastră când o auzim înregistrată, parcă nu e a noastră.
Așa și cu trecutul nostru ca neam. Dacă nu vom bloca cu un paravan cunoștințele noastre interioare, adânc înrădăcinate în conștiința noastră prin ceea ce ne-a fost dat să învățăm de-a gata în anii de școală și propagat mereu de ideologia națională, vom cunoaște distorsionat istoria locului în care trăim, a țării de care aparținem. Dacă vom studia doar ce ne onorează și ne convine nu vom afla niciodată cine am fost cu adevărat și cine suntem de fapt. În cazul acesta, paravanul ne da posibilitatea de a primi cu inima deschisă studierea surselor care în vremuri de cumpănă au fost produse de partea cu care ne-am aflat în antiteză, în conflict ideologic sau chiar militar.
Spre exemplu în 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial, trecerea Carpaților de trupele române a fost pentru acestea începutul unui război de reîntregire națională. Transilvania, deși parte a Regatului Ungariei din dubla Monarhie Austro-Ungară, avea populație majoritar românească. Legăturile cu românii de dincolo de munți erau vechi de veacuri. De cele mai multe ori, aceia nu au dus-o prea bine cu stăpânii lor unguri.
Pentru Austro-Ungaria însă, intrarea Romaniei în razboi a fost o încălcarea a cuvântului de neutralitate dat de către Regele Ferdinand și cu siguranță un război de cucerire, o invazie.
Fac o scurtă paranteză. Pe lângă faptul că de foarte puține ori, în istoria mai recentă, suntem dispuși să cunoaștem și alte puncte de vedere, mai avem și prostul obicei să nu fim atenți la detalii importante. Să mistificăm din neatenție sau prostie. În istoria recentă a Văii Jiului o să vă dau doar două exemple pe care le-am remarcat și le-am mai semnalat. Unul este legat de o reinterpretare de dată recentă, lipsită de suport, a evenimentelor din 6 august 1929, iar cea de a doua se referă la tragicul eveniment de la Mina Livezeni din 29 noiembrie 1980. Dar să revenim la oile noastre. Sunt convins că niciunul din exemplele de mai sus nu a fost intenționat. Sunt convins că pentru cei mai mulți dintre noi, chiar nu contează dacă greviștii din 5 - 6 august 1929 au întrerupt ei energia electrică sau au ocupat Uzina pentru a împiedică autoritățile ticăloase și nemiloase să o oprească sau dacă la Mina Livezeni a fost o singură explozie și nu două, în fatidica zi de 29 noiembrie 1980. Sunt detalii. Ca să nu mai spun că pentru cei mai mulți nu contează că aceste două evenimente s-au petrecut. Sunt de acord. Sunt detalii. Dar sunt detalii care ne schimbă puțin câte puțin trecutul. Deci nu e suficient că îl cunoaștem doar pe cel privit din partea noastră și care ne-a fost servit de-a gata, îl mai distorsionăm și noi puțin câte puțin.
Revenind la intrarea României în Primul Razboi Mondial. Austro-Ungaria se afla la acel moment de doi ani în război cu Antanta (alianță formată la acea dată din Franța, Marea Britanie și Rusia). În Valea Jiului vine în permisie un locotenent de 41 de ani la vremea aceea, dintr-o familie înstărită din Iscroni. Viktor Maderspach, căci despre el e vorba, îi pune pe ai lui să despacheteze lucrurile pregătite pentru fuga din fața eminentei invazii. Nu pentru că îl roagă la telefon prefectul, ca să dea un bun exemplu conaționalilor, ci pentru că, spune el, România nu va intra într-un război pe două fronturi, unul dincolo de Carpați cu linii de aprovizionare slabe si altul spre sud, împotriva bulgarilor, cărora nu de mult le fusese luat Cadrilaterul. Nu pune însă preț nici pe cuvântul regelui nostru.
Inevitabilul se produce și probabil cei care au fugit la timp, s-au felicitat. Omul nostru rămas reușește în ultima clipă să își pună la adăpost familia, trimițând-o spre interiorul țării. Se pune la dispoziția comandanților maghiari care se organizează cu greu pentru a contracara înaintarea românilor. Din cauza neajunsurilor semnalate anterior de Maderspach (teren accidentat, aprovizionare dificilă, etc.), românii nu profită de surpriza momentului și trupele maghiare reușesc să îi oprească. Maderspach, pentru că este un foarte bun cunoscător al munților din jur, ca vânător și pescar împătimit, primește un detașament și sarcini de cercetare și hărțuire a inamicului. Colindă în Munții Retezat, în Grădiștea Muncelului și Șureanu, prin Munții Lotrului și Parâng. Își vede oamenii murind dar și omorând dușmanul. O face de nenumărate ori chiar și el.
Laudă pentru curajul lor batalioanele de mineri care fuseseră formate și sumar instruite înainte de începerea luptelor. Critică autoritățile maghiare pentru distrugerea podului de cale ferată, Gritti de la Crivadia, spunând pe bună dreptate că va crea dificultăți imense în aprovizionarea trupelor când soarta luptelor se va schimba. Le critică de asemenea când pe front ajung primele unități germane sau când acestea realizează că au dispersat minerii pe front și au dificultăți în reluarea lucrului pentru a scoate cărbunele atât de necesar la acea dată. Consideră că ungurii vor trebui să trăiască în continuare cu românii, motiv pentru care ei sunt cei care trebuie să îi respingă dincolo de graniță și mai departe pentru că aceștia să le știe de frică și pe viitor. De aceea nu vede cu ochi buni ajutorul trupelor germane.
E un luptător brav care nu are multă considerație pentru românii care i-au trecut granița sau pentru cei care li s-au alăturat într-un fel sau altul. În schimb are printre contactele sale din zona unde își desfășoară activitatea (mai ales zona Baru, Pui dar chiar și până la Hațeg), numeroși români călăuze. Acestea nu par așa de dornice la acel moment de o Românie Mare.
Toate acestea și multe altele, le povestește în cartea sa Az oláhok vérnyomában a Fekete-tengerig (În sângele vlahilor până la Marea Neagră), pe care am avut norocul să o găsesc în format pdf. Nu, nu am învățat să citesc în maghiară și nici cartea nu e tradusă. Am buchisit vreo 150 de pagini cu Google translate. Chiar și așa e foarte bună. Am ajuns la momentul la care Valea Jiului e recucerită pentru a doua oară de trupele Austro-Ungare și probabil acțiunea de aici înainte se îndepărtează de ea.
O alta carte a aceluiași autor, care vorbește de zona noastră, este Menekülesem Erdélyből (Evadarea mea din Transilvania). Pe acesta nu am căutat-o și deci nici nu am găsit-o în format pdf. În schimb am avut plăcuta surpriză ca un om pe care nu-l cunosc față către față, să o recitească în maghiară și să îmi trimită un rezumat în limba română, în patru episoade pe adresa mea de e-mail. Mulțumesc din inmă, domnule Iosif Bodo.
Peste câțiva ani, pe când valea Jiului făcea deja parte din Regatul României, alte întâmplări. În timpul documentării pentru acest material, am dat și de un articol al domnului Marian Boboc, din Ziarul Văii Jiului, numărul din 7.07.2016. La rubrica “Prăvălia cu istorii”, domnia sa dezvăluie, conform ziarului local “Graiul muncitorimei” din luna mai, 1921, toată daravela cu fuga lui Viktor Maderspach. Deci exista două surse independente și chiar antagonice. Dacă rezumatul domnului Bodo, pentru că până la urmă este un rezumat, nu amintește de un întreg lot căutat și până la urmă arestat (exceptându-l chiar pe domnul Viktor Maderspach), de către Siguranța statului Român, momentul tentativei de arestare a acestuia este aproape identic în ambele versiuni. Siguranța îi întinde o cursă printr-o întâlnire solicitată de doi agenți ai ei, care se dau spioni maghiari. Aceștia sunt primiți și pentru început lucrurile se desfășoară conform planului. Dar pentru că aceștia spun că îi vor da lui Viktor Maderspach 15 kg de explozibil pentru distrugerea unor poduri și tuneluri, pentru că aceasta cantitate este mai mult decât insuficientă (formația lui de inginer și probabil anii petrecuți pe front își spun cuvântul), devine suspicios. Astfel, la plecarea unuia din agenți din încăperea în care avea loc întâlnirea, i se pune celui rămas o întrebare. La reîntoarcerea primului, aceeași întrebare care ar fi trebuit să primească același răspuns, primește unul diferit. De aici lucrurile degenerează. Se trag focuri de armă, se începe o luptă, se sparge o sticluță de otravă și se împunge aceasta în piciorul unuia dintre agenți, se sare pe geam. Rămân în urmă răniți și un agent otrăvit care după câteva săptămâni se stinge din viață.
Fuga lui Maderspach e de acum disperată. Încearcă să se întoarcă în casă, pentru a se echipa corespunzător, dar un jandarm român îl avertizează că acesta i-ar fi sfârșitul. Fuge cum era îmbrăcat în dealurile din jurul Aninoasei și trimite vorbă printr-un miner pe care îl întâlnește, preotului catolic să-l ajute. Acesta, probabil de frica Siguranței, care opera arestări în toată zona de câteva zile, refuză. Fugarul doarme în acea noapte la bătrânul miner care venise cu răspunsul preotului. A doua zi coboară în colonia Petroșaniului și ia de la un negustor cele de trebuință. Pentru încălțări însă, trebuie să folosească revolverul smuls de la agentul cu care se luptase în casă, ca să descalțe un nefericit. Încearcă să ajungă la fabrica sa de var de la Pui, dar vede de pe dealurile dimprejur jandarmi bătându-l pe omul lui de aici. Renunță. Ia calea munților spre Banat, iar acolo cu ajutor din partea unor cunoscuți și cu pașaport fals trece în Ungaria. O adevărată epopee.
Rezumatul domnului Balo nu vorbește de vreun complot pus la cale de Maderspach și ai lui în Valea Jiului, ca parte a unei acțiuni mai ample de recucerire a Ardealului, împreună cu armata lui Horty. Poate pentru că e rezumat, poate pentru că nu despre asta e cartea? Nu știu. Cert e că la momentul când a fost scrisă în Ungaria (1927), autorul nu mai avea de ce să se ferească. La fel de cert este însă, așa cum aflăm din articolul domnului Boboc, al cărui link îl las aici, că Siguranța a arestat atunci și a trimis în judecată nu mai puțin de 26 de persoane din Petroșani și satele din jur pentru “crimă contra Siguranței Statului”. Capul mișcării, ne spune ziarul, a fost fostul preot militar Carol Kiss, din Petroșani. El născocește, trimite parale și parole.
Prin prisma legăturilor pe care le-a avut cu muncitorimea, în 1918 și cu secretarul ei de atunci, Csiszer, nume care apare în articolul doamnei Gonț, Republica diamantului Negru, a racolat în mișcare inclusiv muncitori și dacă citim lista celor trimiși în judecată, inclusiv români. De asemenea, pe lista celor arestați inițial, ulterior unei declarații și a percheziției domiciliare ce i se face fiind eliberat, s-a aflat și directorul general Winklehner. Cel care peste câțiva ani făcea expertiza favorabilă privatizării Minelor Statului Lonea. Găsiți amănunte și în
Încet, încet, oamenii aceștia îmi devin familiari.
Mă rog, lucrurile sunt complicate și nu mi-am propus eu să le descâlcesc acum și aici. Acesta ar trebui sa fie un articol lejer, pe care să îl citiți cu plăcere și din care să rămâneți și cu altceva decât varianta oficială, din istoria locului în care trăiți sau v-ați născut. Spre exemplu, cu faptul că la prima respingere a trupelor române din Valea Jiului, Maderspach merge să vadă ce a rămas din domeniul său de la Iscroni. Găsește grădina distrusă, iar castelul transformat în spital. În interior, răniții fuseseră luați de trupele române. Doar cei români. Celorlalți li s-a curmat suferința.
Sunt fapte de care nu avem de ce să fim mândrii. Orice nație le are. Fie că recunoaște, fie că nu. De la un moment dat însă, e bine să fii cinstit cu tine însuți ca popor, dacă vrei să păstrezi ce ai realizat și să crești. România Mare s-a născut greu, cu jertfa a sute de mii de români. A contat mai mult conjunctura internațională decât meritele politicienilor români. Durerile facerii au fost de lungă durată, așa cum o dovedesc și faptele petrecute între 1919 si 1921 în Valea Jiului. De altfel, spasme mai există și în zilele noastre.
Astăzi, pentru că am vorbit mult de prietenii noștri maghiari, ascultăm (eu zic să și vedem), un Czárdás. Sebastien Dubé & Friends. Voila!
P.S. Viktor Maderspach a murit în urma rănilor suferite cu ocazia răsturnării camionului in care se afla, în apropiere de Debrecen. Se pare că accidentul s-a produs în perioada în care parte din Transilvania era reocupată de armata maghiară, urmare a Dictatului de la Viena, dar fără legătură cu aceasta. Decesul a survenit în urma rănilor suferite la plămâni, la 3 octombrie 1941. Dumnezeu să-l odihnească! A fost înmormântat în cimitirul Cinkota, din Budapesta. [1]