Cine sunt oamenii ăia buni de pe Substack?
O perspectivă despre cum scriem și cum citim Substack în România
Stiloul ăla care schimbă vieți
Scriu de când mă știu. Mama mi-a zis că la treaba aia de un an (știți voi, când i se puneau copilului în față o armată de obiecte din care să aleagă trei care cică îi prevesteau viitorul), eu am ales o carte și un stilou. Spre dezamăgirea tuturor rudelor prezente, care voiau o meserie clasică, cu „statut”. Să îi facă pe ei mândri, normal, că doar nu conta ce voiam eu când oi crește. Voiau un medic, un avocat, un inginer ceva. Dar nu, dom`le, eu am ales să scriu și să citesc. Bine, le-a mai venit inima la loc, când am înșfăcat și o bancnotă din toate cele înșirate în fața mea. Că deh, „trebuie să ai și tu cu ce să mănânci ceva, mamă”. Nu cred eu în treburi de astea. Dar uite că, după 40 și ceva de ani de atunci, stau bine-mersi la toate cele 3 capitole.
Și am tot scris. De la compuneri care făceau profii să plângă la articole în ziarul școlii, unde eram redactor-șef. De la eseuri câștigate la concursuri naționale la unul dintre primele bloguri din România. De la texte pentru clienți în toate domeniile până la scripturi pentru spoturi. De la sute de interviuri scrise până la articole în comunitatea editorială pe care o coordonam. De la articole în diferite publicații naționale la articole de ghostwriting. De la recenzii de cărți pentru edituri până la o carte scrisă. De la texte din inimă până la inima oamenilor care le citeau.
De-a lungul timpului, mi-au scris o mulțime de oameni care mă citeau, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, care mi-au spus că datorită textelor mele au schimbat ceva în bine în viețile lor.
Unii au demisionat de la acel job toxic, care le mânca sănătatea. Unii au ales să plece din relații care nu le mai făceau bine deloc. Unii au început să aibă mai multă grijă de ei, de corpul lor, de sănătatea lor. Iar cineva mi-a spus că, datorită a ceea ce am scris la un moment dat, a decis să înlăture gândurile negre și să mai rămână printre noi. Iar asta mi-a dat tot timpul putere și motivație să continui să scriu.
De ce nu te muți pe Substack? Sub… ce?
În ultimii ani, am avut o perioadă în care m-am retras. Ca în viață, sunt perioade și perioade. Am trecut printr-un divorț, am făcut un diabet tip 2, mi-am schimbat complet stilul de viață, am slăbit cam 20 kg, m-am angajat într-o mega-corporație după ce 20 ani am fost pe cont propriu, am avut grijă de mine și de fiică-mea, apoi am intrat și într-o nouă relație.
Scriam pentru muncă în fiecare zi. Dar era în engleză. Și oricum nu era la fel. Scriam texte scurte în română, pe social media la mine. Dar nu era suficient. Îmi lipsea fix bucățica aia care înainte îmi umplea mie sufletul de bucurie atunci când așterneam cuvintele pe hârtie și oamenii îmi scriau cu mulțumiri că i-am mișcat, că s-au regăsit, că i-am inspirat.
La final de 2025, când îmi făceam și eu obiectivele anuale ca tot omul, m-am uitat la blogul meu pe care nu mai scrisesem de ceva timp și am hotărât: „Gata, mă reapuc de scris. Reînvii blogul”. Doar că la câteva zile am primit email că expiră domeniul. Am râs de ironie și am dat automat să îl reînnoiesc. Și atunci mi-am dat seama că era făcut pe o firmă mai veche, pe care nu o mai am, că e complicat și că oricum voiam ceva nou cu totul. Așa că un bun prieten m-a întrebat: „De ce nu te muți pe Substack?”.
Hmm… habar nu aveam cum funcționează Substack. Dar am început să mă documentez. Am citit tot ce se putea despre platforma asta de care atât de mulți oameni erau atât de încântați. M-am uitat la tutoriale, am analizat studii de caz, am început să lucrez la naming, la identitate, la planul editorial. Nah, defect profesional după mai bine de 20 ani în comunicare.
Cu fiecare pas îmi plăcea din ce în ce mai mult. Exploram locul ăsta și toți oamenii din el și simțeam că am ajuns fix unde aveam nevoie să fiu, să aparțin.
Un cont de Substack, o intervenție radio și un prim-guest post
Substack-ul meu se numește „Pentru Oamenii Ăia Buni”, tocmai pentru că îmi doream un spațiu de conversație pe bune cu oameni de ăia faini, despre realitate, despre viață și, mai ales, fără ură. Mi-am stabilit și ritmul: Public o dată la două săptămâni, marțea, la 20:15. Și am luat-o de la zero, fără nici măcar să import arhiva cu toate articolele de pe vechiul blog. Ca la divorț: mi-am luat doar copilul, câteva lucruri esențiale și m-am mutat.
Pe 12 ianuarie 2026 am anunțat pe rețelele mele sociale că revin la scris și cine vrea e binevenit să se aboneze. Nu țineam neapărat la un număr mare de abonați. Mai ales că nu mai „lucrasem” până acum cu abonați și că tot ce voiam era să scriu din nou. Am zis că și 10 abonați e bine, că mie îmi ajunge și dacă inspir un singur om.
Pe 13 ianuarie 2026 am scris primul articol. Și nu știu cum s-au adunat primii 100 abonați instant. Și uite că acum, la trei luni după primul articol, s-au adunat primii 310 oameni care mă onorează și mă responsabilizează să scriu constant, din inimă, despre viața așa cum e ea.
La o lună de la lansare, m-au contactat cei de la Radio HIT Iași să intru live și să vorbim despre „Ce mai scriu oamenii pe Substack”.
Așa că l-am contactat pe Victor Vasile, de la Paradigma, care e „tătic” pe tot ce înseamnă Substack românesc și i-am cerut niște statistici, dar și niște păreri de utilizator mai experimentat în ale Substackului.
Îmi place la nebunie că a adunat într-un singur loc o pagină unde a indexat toți utilizatorii de Substack care scriu în limba română. Da, cred că limba asta atât de dulce merită un spațiu doar al ei și doar al nostru. Și îmi mai place că în fiecare zi face revista presei și o împărtășește cu noi, atât de bine organizat.
Tot Victor a venit și cu ideea Guest Post-ului de față. A zis: „Dacă tot ai prezentat toate datele alea la radio, hai să le punem și într-un articol pe Paradigma”. Bine, Victor se gândea să facem un transcript din intervenția radio, dar am simțit că nu ar fi la fel. Că e nevoie de context și de un alt fel de emoție aici. Oamenii de pe Substack caută altceva. Un fir mai uman, mai autentic, mai real, nu „bârfa” tipică a unui matinal de radio.
Bun-venit în comunitatea autorilor de Substack care scriu în dulcele grai românesc
Dar hai să vă zic și vouă ce am adunat atât din spusele lui Victor, cât și din cercetările mele.
Ei bine, se pare că suntem aproape 1000 de oameni pe Substack care scriem în limba română. Mai puțin de 500 au fost activi în ultimele 3 luni. Media: 40-70 articole pe zi. Unii au câțiva abonați, alții au câteva zeci de mii.
Unii au newsletter gratuit, alții cer câțiva lei dacă vrei să le citești articolele, alții fac bani din asta.
A nu se confunda „care scriem în limba română” cu utilizatori din România. Pentru că sunt Substackeri din România care scriu în alte limbi, mai ales în engleză. La fel cum sunt români din diaspora, care au ales să continue să scrie în limba lor natală. Victor este unul dintre ei.
Ce am observat încă de când prospectam piața și încercam să aflu care-i treaba cu Substack-ul e că există un profil predominant de jurnalist pe Substack. Inclusiv publicații ca Press One au decis să comunice cu cititorii prin Substack. Găsisem un top 20 utilizatori de Substack cu cei mai mulți abonați și majoritatea erau actuali sau foști jurnaliști, care își găsiseră acel spațiu perfect în care să-și exprime opiniile.
Substack-ul lui Victor Kapra, Civilization, a fost unul dintre ele. Poate unul dintre cele mai bune și mai citite newslettere care au existat vreodată la noi. La fel cum Victor a fost unul dintre cei mai buni oameni și cei mai extraordinari profesioniști din România. L-am cunoscut personal și l-am admirat o viață întreagă, iar când a plecat dintre noi ne-a rupt sufletul în mii de bucăți. Am plâns câteva zile întregi. Iar acel Civilization trebuie păstrat ca o legendă, așa cum era și Victor.
Dar nu sunt doar jurnaliști pe aici. Oamenii scriu fie nișat (câteva exemple din top: Valentin Bunea de la Body Engineering pe sănătate, Doru Șupeală de la Hacking Work pe tot ce înseamnă muncă, Ana Maria Udriște - Pe legale, Daniel Popescu de la Patru Pereți pe Imobiliare, Georgiana Ilie de la Meal Planning și Mihai Marcu de la Mihai gătește pe gătit), sau scriu editoriale, exprimări de opinii, viață. Bineînțeles, plaja e nelimitată: de la politică la cultură, de la scriitori la psihoterapeuți, de la comedie la dramă, de la ce se întâmplă într-o asociație de bloc până la ce se întâmplă într-un oraș.
Oamenii ăia buni din Iași, la o conversație, în sufragerie
Sunt mândră că și orașul meu drag e reprezentat pe Substack. Și încă într-un mare fel. Alex Enășescu, pe care îl cunosc și în care am toată încrederea, a creat Iașul Nostru, o minunăție de newsletter cu peste 6000 abonați, a cărui poveste o puteți citi aici.
Alături de el, o mulțime de oameni de ăia buni, unul și unul, de ți-e mai mare dragul să îi citești. La aici doar câțiva dintre ei, pe care îi și cunosc personal: Oana Filip, Claudiu Florea, Andrei Gheorghiescu, Iulia Cruț, Igor Rotaru sau Richard Constantinescu. Nu pot să trec mai departe fără să menționez aici și încă un Substack foarte-foarte apreciat din Iași: De la sat.
Tot datorită lui Victor am mai descoperit un ieșean mișto pe Substack - Andrei de la Colțul Cronicarului, pe care vă îndemn să îl urmăriți.
Acum, sunt sigură că lista e mult mai lungă. Așa că vă rog, dacă reprezentați sau știți Substack-uri din Iași, dați-mi de veste sau lăsați un link aici. Am de gând să le adun pe toate frumușel la un loc. Și cine știe, dacă tot am organizat ani întregi bloggmeet-uri cu blogosfera ieșeană, de ce să nu punem și de niște întâlniri Substack în dulcele târg al Ieșilor? Așa, ca o conversație nostalgică în sufragerie.
Și am de gând să vorbesc cu fiecare în parte despre Substack și despre ce îi mână să scrie aici. Pentru că, din câte văd, Substack e diferit. E mai curat, e mai cu liniște, e un spațiu de calm editorial. Oamenii care citesc Substack caută conținut de calitate, pe bune, opinii profunde și legătura aia directă cu autorul.
Eu văd scrisul ca pe un pod. Pornește de la o nevoie personală, de la o opinie, un gând, o trăire. Și, odată ce dai Publicare, textul acela la care ai muncit și în care ți-ai așternut sufletul ajunge exact în inima celui care îl citește. Și atunci se creează fix ce avem nevoie: o conversație, o relație, o comunitate.
Cum spune citatul din descrierea mea, „Scriem ca să gustăm viața de două ori”. O dată când o trăim și încă o dată când o așternem pe foaie și o trimitem în lume.
Și scrisul e ca la radio, dacă tot am vorbit azi de el. Când ești la radio sau când scrii, nu ți se văd cearcănele. Dar ți se vede sufletul. Și zic eu că e mai frumos.




