Colţul cronicarului

"Scriu despre ce simt și când simt, din curiozitatea de a vedea cum pot dezvolta o idee.”

Urmăresc Colțul cronicarului de ceva vreme și l-am apreciat, intre altele, pentru eleganța si abilitatea cu care ocolește temele divizive, capcana în care eu cad adesea. Nu moralizează (un păcat capital printre mulți substackeri), nu strigă după atenție în fiecare articol (un alt pacat la fel de răspândit) și nu încearcă să convingă cu orice preț.

Într-o lume digitală tot mai zgomotoasă, Cronicariul nu formulează verdicte și nu instrumentalizează emoția. Scrie despre cărți, filme, locuri și despre stări de spirit. Nu se încadrează ușor într-o categorie tematică și nici nu pare să-și dorească asta.

Am vrut să aflu mai multe despre Cronicar, așa că m-am dus in colțul lui cu câteva întrebări: despre ce scrie, pentru cine scrie și ce mai rămâne din scris atunci când nu urmărești un scop anume.

---

V. Mulți autori noi de pe Substack se plâng că pot alege doar două categorii dintr-un set predefinit mult prea restrâns. Dacă ai avea libertatea de a-ți defini propriile categorii – oricâte și oricare – în ce zone tematice ai încadra „Colțul cronicarului”?

A. Da, mă recunosc, şi eu m-am lovit de dilema asta: cum încadrezi o publicaţie care nu scrie despre ceva anume? Chiar am rămas surprins că n-am găsit, printre opţiunile Substack, nimic mai aproape de jurnal personal sau opinii diverse asupra lumii. Până la urmă am ales Cultură, întrucât cărţile, filmele şi teatrul (în această ordine) sunt repere importante ale vieţii mele – şi Internaţional, fiindcă rezonează cu plăcerea mea de a călători şi cu lumea largă, în care găseşti de toate. Exact aşa cum scriu şi eu, atingând câte-un pic din mai multe teme pe care le sugerează platforma.

Dac-ar fi să încerc o hartă folosind ghidajele Substack-ului, ar arăta cam aşa:

Dacă, în schimb, ar trebui să-mi aleg eu eticheta cea mai potrivită, m-aş opri la Varietăţi. Chestii uneori mai vesele, alteori mai triste; câteodată mai light, câteodată mai pretenţioase, după cum o idee sau alta mi se fixează în minte şi începe să declanşeze tot felul de conexiuni.

Ai simțit vreodată presiunea de a scrie mai “nișat”, pentru a atrage mai mulți cititori?

Niciodată. Am deja o nişă: propriul meu eu. Scopul articolelor nu este de a atrage cât mai mulţi cititori – ci de-a evada, cu fiecare însemnare, în cine ştie ce lumi ascunse până atunci în sinapsele neuronilor mei.

Atunci când scrii ai în minte un cititor anume din cei 400 de abonați ai tăi? Sau un "abonat colectiv", unul cu 400 de perechi de ochi? Sau scrii "în pustiu" și afli mai târziu cine ascultă? Dacă ar fi să faci un mini-portret-robot al cititorului tău care ar fi? Cine e cititorul tău tipic sau ideal?

În facultate, la marketing, orice proiect începea cu segmentarea pieţei şi identificarea pieţei ţintă: cui vindem, care este comportamentul de consum al clienţilor cu pricina, ce variante au pentru a-şi satisface nevoia pe care o adresăm (şi) noi, care sunt aşteptările clienţilor de la produsul/serviciul respectiv, cum ne putem diferenţia în piaţă?

Mă rog, asta în echipa mea de proiect. Când noi abia terminam cu răspunsurile, alţii deja discutau strategii de promovare. După aceea, invariabil, ei se blocau şi treaba noastră mergea şnur până la final, fiindcă ştiam cine suntem, ce vrem şi de la cine.

Cu un aşa background sănătos, în Colţul cronicarului am început să scriu, pur şi simplu, despre ce simt şi când simt, din curiozitatea de a vedea cum pot dezvolta o idee – fără să mă întreb dacă mă va citi cineva şi cine. Numărul de abonaţi (puţin peste 400 în doi ani şi ceva, perioadă în care alţii depăşesc lejer mia) e consecinţa directă a focusului pe conţinut, nu pe audienţă. Şi un conţinut despre ce-mi tună mie într-o zi, nu despre subiecte la modă la vremea respectivă.

Din cei 400, mai puţin de 10% interacţionează cu blogul prin like-uri sau comentarii (însă rămân, totuşi, validarea unei coerenţe în gânduri). Aşa că mi-e aproape imposibil să spun cine este cititorul meu tipic. Pot doar să-mi imaginez cine ar putea fi.

În primul rând, cititorul meu este gender fluid. Asta pentru că găsesc subiectele despre care scriu atractive şi pentru bărbaţi, şi pentru femei – şi nu pentru că aceştia ar avea creierii prăjiţi de wokisme. Cum omenirea a rezistat atâtea mii de ani împărţită între cele două sexe biologice irefutabile, nu văd de ce eu aş susţine altceva în materialele mele.

În al doilea rând, îmi închipui că cititorul meu are de la 30 de ani în sus. E vârsta de la care lucrurile încep să se mai sedimenteze în mintea omului, când individul caută să se mai rupă de iureşul de informaţie sterilă din jurul său. Fiindcă eu aşa văd Colţul cronicarului: drept o rupere de ritm, un moment de respiro în care un tip doar îşi împărtăseşte nişte gânduri, fără să încerce să şi le impună, fără să împartă lumea în tabere şi fără să ridice ziduri din spatele cărora să împroaşte cu noroi.

În al treilea rând, probabil că am nişte cititori… citiţi, fiindcă în Colţul cronicarului nu este suficient circ (iar pâine nici atât) pentru alt gen de public.

„Colțul cronicarului e o rupere de ritm, un moment de respiro în care un tip doar își împărtășește niște gânduri, fără să încerce să și le impună.”

Ți-a scris vreodată cineva că s-a regăsit în ce ai scris?

Da, de mai multe ori chiar. Asta a distrus mitul unicităţii copilăriei mele 😊, dar m-a şi bucurat prin faptul că am reuşit să trezesc emoţii în oameni. Dincolo de toate liniile de cod de care depinde munca mea de zi cu zi, dincolo de toate calculele de profit şi pierdere la care se reduce munca în IT pe domeniul meu, dincolo de toate hârţoagele şi procedurile care guvernează munca în băncile prin care am trecut, trăim într-o poveste cu şi despre oameni. Când cineva se regăseşte în ceea ce scriu, se formează o conexiune între două fiinţe umane – şi asta nu poate decât să mă bucure.

Ceea ce scrii are legatura cu marimea audientei? Daca cei 400 de abonati s-ar transforma peste noapte in 10.000 s-ar schimba ceva la scrisul tau? Despre ce scrii? Sau CUM scrii?

Cu 400 de oameni care m-au luat la ochi, scriu la fel ca atunci când nu ştia nimeni că exist (o perioadă care, spune Substack-ul, a durat mai puţin de o săptămână). Prin urmare, mă aştept ca o mie de cititori să nu schimbe foarte mult lucrurile. Până la urmă, cred că tocmai asta place oamenilor la scrisul meu: autenticitatea. Chiar şi atunci când primesc feedback ori sugestii la poşta redacţiei (mai răruţ, că-i mai drăguţ), scriu conform convingerilor mele şi în stilul meu.

Apropo de stil, l-ai putea defini? Scrii cum vorbeşti? Ai vreun cuvânt sau o expresie pe care o foloseşti în mod intenţionat mai des, ca un fel de semnătură?

Când nu scriu pe Substack, scriu la job. Acolo este esenţial să fiu cât mai precis, dar în acelaşi timp concis, schematic – astfel încât Colţul cronicarului e ceea ce mă împiedică să mă transform în omul bullet-points-urilor. Aici caut să aduc context, îmi place să fac conexiuni, să încep un articol dintr-un punct şi să-l închei în cu totul alt loc – şi scriu cât mai apropiat de stilul meu de a comunica (mai puţin emoticoanele; pe Teams ajută, am câteva pe care le folosesc des, dar aici mi se pare că mă încurcă).

Asta înseamnă, în primul rând, fără înjurături, fără obscenităţi. Ştiu că unii le consideră marca autenticităţii, a unui stil direct, fără ocolişuri. Eu însă cred că introduc în text o agresivitate inutilă şi obositoare. Este şi motivul pentru care 90% din stand-up-ul românesc trece pe lângă mine. Să-l urmăresc pe unul – sau, mai rău, pe una – cum îşi bagă şi îşi scoate minute în şir este peste puterile mele.

Iar apoi încerc să reduc la minimul posibil romgleza, inevitabilă în mediul corporatist. Totuşi, englezismele sunt pentru mine nu neapărat un defect profesional, cât manifestarea uşurinţei cu care se lipesc de mine limbile străine. Dacă aş lucra într-un mediu orientat spre italiană, să zicem, ori aş locui în Germania, atunci englezismele ar dispărea şi m-aş lupta în schimb cu tendinţa de a integra în texte prea multe cuvinte italieneşti sau nemţeşti. De asta am şi trecut în CV germană, italiană, franceză şi spaniolă – suficient cât să mă descurc în orice metropolă a lumii.

Cum te simți ca scriitor pe Substack? Mic? Liber? Închis într-o cameră? Pe o scenă?

A schimbat ceva în tine faptul că scrii și că ai o audiență?

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu pe o scenă… Când am terminat liceul, mi-am imaginat cursul festiv de încheiere a clasei a 12-a ca pe o ceremonie de acordare a unor diplome pentru profesori (distincţii construite într-un mod amuzant în jurul unor trăsături particulare pe care le identificasem în timp la dascălii noştri). Toţi colegii au contribuit la redactarea diplomelor, însă niciunul nu a avut curajul să-şi aleagă un profesor, să ţină un mic discurs în faţa plenului reunit al clasei şi al cancelariei şi apoi să-i înmâneze omului diploma. A trebuit să mă ocup eu şi să improvizez pe loc fiecare text. A fost o dileală totală, s-a râs în hohote şi toţi profii mi-au spus că drumul meu duce la UNATC. Poate ar fi trebuit să-i ascult, în loc să mă fac de baftă la trei facultăţi de informatică şi calculatoare în Iaşi…

Substack nu mi se pare o scenă. După cum nu e nici vreo cămăruţă în care să mă sufoc. Depinde, probabil, ce urmăreşte fiecare venind pe platforma asta. Eu mă simt mic şi liber să scriu despre ce am chef, cum şi când îmi vine. Audienţa e un bonus (onorant), nu un scop. De asta nici nu am de gând să introduc abonamente plătite. Banii primiţi de la un cititor m-ar angaja faţă de el, m-ar obliga să iau în considerare nişte aşteptări, să păstrez o anume calitate sau direcţie a materialelor publicate. Ori mie mi-e foarte bine aşa: no strings attached.

„Eu mă simt mic și liber să scriu despre ce am chef, cum și când îmi vine.”

Cei apropiati, familia, prietenii te citesc?

Din familie nu mă citeşte nimeni – exceptând-o câteodată pe F., căreia îi mai dau din când în când să citească recenzia unei cărţi (mai ales dacă am "furat-o" din lista ei de lecturi), ca să aibă o idee despre cum ar putea arăta o fişă de lectură. În mintea mea, încerc astfel să o atrag să scrie; mi-ar plăcea la nebunie să public uneori şi vreun articol de-al ei, despre orice i s-ar părea ei interesant – dar deocamdată rămâne numai o fantezie de-a mea.

Am câţiva prieteni apropiaţi care mă citesc – inclusiv Oz, care este un personaj important în Povestea unei adicţii, proiectul din Atelier care momentan şi-a pierdut elanul (din nou). Am foşti colegi de şcoală (generală, liceu, facultate) care mă citesc, inclusiv diriginta din liceu. Foşti colegi de serviciu trec prin Colţul cronicarului. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă cenzurez, ori să-mi direcţionez în vreun fel articolele pe motiv că ei sunt acolo.

Dar ai publicat vreodata ceva si ti-a parut rau după? Sau dimpotriva, ai in sertar articole pe care nu ai (avut) curaj sa le trimiti in lume?

Nu, nu mi-a părut niciodată rău c-am publicat ceva. Colţul cronicarului este un loc unde distilez idei care pot fi împărtăşite cu lumea, care mă definesc şi mi le asum deschis. Ce nu se cade să apară pe blog, well… nu apare. Simplu.

Cât despre "literatura de sertar", nu am atâta timp la dispoziţie. Tot ce scriu e pe blog.

Dacă overlorzii platformei ți-ar îndeplini o dorință (un fel de Peștișor de Aur în varianta Substack), ce ți-ar plăcea să poți face și nu poți face acum? (O dorință tehnică, desigur.)

Hmm, hai două dorinţe, să nu fie nici varianta ta (una), nici varianta tradiţională (trei). Şi-atunci, prima dorinţă ar fi să optimizeze varianta de mobil a platformei (pe Android, cel puţin, e foarte incomod să pui link-uri ori să te joci cu pozele). Iar a doua, să arunce la gunoi Substack App. E una dintre cele mai enervante aplicaţii pe care le-am văzut vreodată. Lăsaţi Substack-ul pentru scris, că de briz-brizuri suntem sătui de la alţii!

Ce sfat ai avea pentru un nou-venit pe tărâmul Substackului, din perspectiva celor doi ani și jumătate pe care tu îi ai deja aici? Ce să facă sau să nu facă?

Hmm, un sfat presupune un scop. Ori motivul existenţei mele pe Substack este nu doar cât se poate de egoist, cât şi imaterial. Aşa că nu ştiu ce ponturi aş putea eu oferi. Sau… Poate ar fi ceva, totuşi: să aibă oleak de bun-simţ şi să stăpânească limba română în care scriu. Restul se învaţă pe parcurs.

Este vreo întrebare la care ți-ar fi plăcut să răspunzi și nu a fost pusă?

Intrebarea ar fi: “Ce parere au cei din jurul tau despre faptul ca scrii?”

Da, e o întrebare bună.

Trebuie sa si raspund la ea?