De ce nu e bine să fii prea inginer, deși asta scrie pe diplomă, sau 90 de secunde până la moarte!

Poveste adevărată despre expozii de metan, minerit și soartă.

Era prin 2002, în luna mai. Am zis, când am scris despre victime, acum câteva săptămâni, că poate revin cu asta. Pe data de 15 mai, avusese loc o explozie de metan la mina Vulcan. A fost pe schimbul III, adică între orele 18:00 – 24:00, schimb pe care eram și eu, la momentul acela conducător formație de lucru, la sectorul Aeraj Securitate Minieră. Mă rog, a fost cum a fost, eu am scăpat pentru că nu ajunsesem încă la acel loc de muncă. Eram în drum spre. Dumnezeu să îi odihnească pe cei ce de atunci nu mai sunt! Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Întâmplarea despre care vreau să vorbesc, a avut loc peste două săptămâni de la explozie, pentru că atât au durat operațiunile de salvare (numite impropriu așa, ele fiind în fapt, de cele mai multe ori, operațiuni de recuperare a victimelor).

Prima acțiune a salvatorilor, a avut loc chiar în seara zile de 15, s-a constat că una din lucrările miniere de acces era surpată și după o nouă explozie care din fericire nu a prins salvatori în zonă, operațiunile s-au sistat pentru următoarele douăsprezece ore, cred.

După aceste ore este trimisă în zonă o echipă de salvatori, condusă de șeful meu de sector, care era cred și șeful Stației de salvare la acel moment. Peste o perioadă, când șocul trecuse și durerea se mai estompase, avea să ne povestească prin ce a trecut în acea acțiune.

Înainte de a coborî în subteran, fusese chemat de directorul întreprinderii care l-a instruit să încerce să comunice cu eventualii supraviețuitori, aflați în lucrările miniere de dincolo de surpare, prin bătăi în conductele de apă și aer comprimat, care erau montate până în preajma frontului. Pentru că era imposibil ca cineva să mai fie în viață după explozie și pentru că nu a vrut să își expună inutil echipa de salvatori în recunoașterea pe care o avea de făcut până în preajma surpării (lăsându-i pe aceștia să îl aștepte puțin mai în urmă, într-un loc mai ferit), șeful cobora pe planul înclinat de acces, cu efectele exploziei sub ochi, gândindu-se cât de prost e directorul încât să mai creadă că mai poate fi cineva în viață, dar hotărât să încerce ceea ce i se ceruse. Probabil că avea inima cât un purice.

Efectele unei explozii de metan sunt vizibile în subteran. Lucrurile sunt ”ușor deranjate”. În plus, de pe acele lucrări miniere de până la surpare se scoseseră imediat după explozie, până la venirea primilor salvatorilor, patru victime. Rămăseseră în zonă resturi de echipament (cizme, căști, măști de salvare). Ei, și cum cobora el planul înclinat cu amalgamul acela de gânduri și sentimente, aude la un moment dat o voce: „Alo, centrala?; Alo, centrala?”

Vă dați seama că a înțepenit instant. Primul gând a fost că directorul o fi avut dreptate. Dar era imposibil. A continuat să se deplaseze spre zona din care se auzea vocea și a ajuns în dreptul telefonului de mină, căzut din furcă, probabil datorită suflului exploziei. Fiind în derivație cu alte aparate de același tip din zonă, se puteau auzi convorbirile purtate de pe celelalte aparate.

Au urmat cred, două săptămâni de operațiuni de salvare non stop, până s-a putut străpunge, în condiții foarte grele, surparea ce s-a dovedit a se întinde pe zeci de metri. S-a ajuns în cele din urmă la victime, care bine-înțeles muriseră instantaneu în momentul exploziei, sursa de aprindere a metanului fiind în spațiul exploatat al feliei superioare, în apropierea lor. Au fost evacuate și s-a trecut la închiderea cu diguri a zonei afectate de eveniment.

Închiderea se face cu scopul de a reduce nivelul de oxigen, gaz care întreține arderea. Deci cu scopul de a stinge focul și, de ce nu, după o perioadă, de a relua exploatarea cărbunelui rămas. Pare cinic dar așa se procedează în mineritul subteran. Din păcate cărbunele și-i alege din când în când pe cei mai buni dintre cei ce se trudesc să îl extragă.

Inertizarea aceasta a zonei închise cu diguri se realizează și prin operații suplimentare. Se realizează un dop de cenușă de termocentrală după dig, se introduce azot în spatele digului – nu exista la acea dată instalație, dar na zic și eu, sau, cel mai simplu și sigur, mai ales în cazul acesta, când explozia se produsese la cote sub nivelul lucrărilor miniere principale, se poate efectiv inunda pentru o perioadă determinată zona.

Din păcate, deși această soluție fusese sugerată de unii specialiști, inclusiv de șeful, mai marii nu se opriseră la ea, pentru că presupunea deteriorarea echipamentelor din zonă și a lucrărilor miniere, ceea ce ducea automat la costuri și timp mai lung la momentul redeschiderii.

Acum am ajuns de unde am plecat. Adică la două săptămâni după explozie. Am scris mult, dar a meritat, cred. V-am făcut cunoștință cu șeful (o să mai fie vorba de el și în continuare), v-am spus cum s-a închis zona cu dig de bolțari. Adică ceva de genul cărămizilor de BCA, folosite în construcții, dar din beton și de vreo zece ori mai grele.

La momentul la care s-a închis acest dig, eram în mină cu șeful și venind de la alt loc de muncă, am intrat cu el să vedem dacă salvatorii au terminat lucrarea. Am fost la dig, care era finalizat și ne-am deplasat la partea superioară a unui siloz, unde era telefon și unde i-am întâlnit pe salvatorii care se retrăseseră acolo. Șeful a vorbit la telefon cu directorul, i-a comunicat că digul e închis și a primit ordin, pentru că mai erau circa două ore până la sfârșitul schimbului, să îi pună pe băieți să îl sclivisească – să îl tencuiască propriu-zis, în limbaj de suprafață. Motivând că nu mai au materiale, a comunicat că vor ieși până la suprafață, la Stația de salvare, și vor reveni pentru a se conforma ordinului primit. Am plecat cu toții din zonă, în galeria principală despărțindu-ne. Șeful cu salvatorii spre puțul principal, eu spre un alt puț, pe care ieșeam la stația de înnămolire.

În fapt, eu nu am plecat. Mi-am dat seama că fusesem la dig și nu îmi notasem tipul și poziția țevilor încastrate în acesta, la care trebuia să le confecționăm blinduri de tablă. Țevile, care serveau pentru introducerea apei cu cenușă de termocentrală dacă s-ar fi hotărât introducerea ei, aveau flanșă, iar aceste blinduri se montau cu garnitură și șuruburi, cât mai etanș, tocmai pentru a nu exista circulație de aer spre zona izolată. Era treaba mea să le notez, dau în lucru și dispun cât mai repede montarea, la momentul acela ele fiind înfundate cu cârpe, hârtii, ce găsiseră salvatorii în zonă.

Deci iată-mă din nou în fața digului, de această dată singur, la circa cinci minute după ce șeful și salvatorii plecaseră spre puț. Mi-am scos carnețelul și am început și îmi notez. Țeavă de Ø 76 mm, dreapta sus, țeavă de Ø 50 mm, centru, țeavă de Ø 108 mm, centru jos. În timp ce îmi notam cu liniuțe toate acestea mi-a trecut prin cap faptul că un inginer adevărat și-ar fi făcut o schiță și și-ar fi notat pe ea poziția și tipul țevilor. Mă rog, mi-am dat seama că nu sunt un inginer adevărat, mi-am închis carnețelul și am plecat. Am trecut de cele trei uși de aeraj de pe traseu, am coborât planul înclinat de cca 30 de metrii, către galeria principală, am mai mers circa 40 – 50 de metri pe aceasta spre puțul pe care urmăream să ies la suprafață. În total am parcurs maxim 200 – 250 de metri de la dig, schimbând de două ori direcția. Am auzit o bubuitură înfundată și aproape instantaneu mi-a zburat casca din cap și am fost împins zdravăn de la spate de suflul unei noi explozii

În total am mers 90 de secunde. Am cronometrat peste o vreme, când condițiile au permis. Mi-am dat instantaneu seama ce se întâmplase și mi-am continuat deplasarea către primul telefon. Am sunat la Stația de salvare ca să anunț că sunt teafăr. Am aflat ulterior că șeful și salvatorii au simțit suflul exploziei aproape de puț, s-au oprit și numărat, și-au dat seama că eu lipsesc. Au aflat cu bucurie, sper, că sunt ok, când au pășit în Stația de salvare. Mi-am anunțat directorul și, pentru că nu eram salvator, ca să nu fac necazuri șefului, am spus că fusesem lăsat de pază în galeria principală, ca să nu intre nimeni spre dig, cât timp salvatorii ieșiseră la suprafață după materialele.

Nu am avut atunci timp de reflecție. După o vreme, când lucrările unde se produseseră exploziile erau inundate, m-am gândit să cronometrez timpul pe care l-am parcurs de la dig până în locul unde mă surprinsese explozia. M-am felicitat că nu am exagerat cu ingineria. De altfel, după ce „am pus-o în cui”, m-am apucat de istorie. De istorii. :)