De la mentalitatea fixă la radicalizare – o ipoteză despre plictiseală și dopamină
Textul de azi e o reflecție despre ce se întâmplă în mintea noastră atunci când lumea devine prea stimulată și prea rigidă
Zilele trecute m-am surprins scrollând pe telefon fără să-mi dau seama că trecuseră 20 de minute.
Clipuri, postări, meme-uri, un reel cu un tip care predică „adevărul” despre lume.
Când am închis ecranul, m-am simțit ciudat: gol, plictisit, dar agitat în același timp.
Și m-a lovit gândul: dacă tocmai combinația asta – plictiseală și stimulare continuă – e cea care ne împinge spre extreme?
Psiholoaga Carol Dweck a vorbit acum aproape două decenii despre „fixed mindset” versus „growth mindset”.
Prima spune că inteligența, caracterul și abilitățile noastre sunt fixe, imuabile.
A doua crede că totul poate fi modelat prin efort și experiență.
Sună teoretic, dar are consecințe uriașe.
Oamenii cu mentalitate de creștere văd eșecul ca pe o lecție; ceilalți îl văd ca pe o condamnare.
Cei din prima categorie se întreabă „ce pot învăța?”, ceilalți zic „nu sunt bun la asta”.
Când o societate întreagă trăiește în paradigma fixă, apar fisuri: rigiditate, teamă de greșeală, intoleranță la complexitate.
Dacă ceva nu se potrivește cu imaginea ta despre lume, îl respingi.
Și de acolo până la „noi contra ei” nu mai e mult.
Peste această rigiditate mentală s-a așezat o dependență colectivă: scroll-ul infinit.
Johann Hari, în cartea Stolen Focus (Hoții de atenție, 2022), explică simplu: platformele digitale nu sunt neutre, ci gândite să te țină captiv.
Fiecare like, comentariu, clip nou – o mică explozie de dopamină.
Creierul nostru adoră noutatea și recompensa rapidă.
Așa că ne obișnuim repede.
Și când nu mai vine stimulul, apare golul.
Plictiseala, care altădată era un spațiu pentru reflecție, devine azi aproape insuportabilă.
Problema e că realitatea nu concurează cu feed-ul digital.
O conversație lentă, o carte fără poze, o oră de muncă concentrată – par toate „plictisitoare”.
Așa ajungem să căutăm în viața reală același tip de intensitate instantanee pe care o avem online.
Și aici devine interesant.
Un studiu din 2016 (van Tilburg & Igou) a arătat că oamenii puși în situații plictisitoare tind ulterior să adopte poziții mai extreme.
Cu alte cuvinte, când te simți gol pe dinăuntru, cauți sens – iar ideologiile radicale sunt foarte bune la oferit sens.
Un alt studiu, publicat în 2019 de Zmigrod și colegii săi, a descoperit ceva similar: inflexibilitatea cognitivă, adică dificultatea de a schimba perspective, e strâns legată de susținerea ideilor extremiste.
Dacă mintea ta e blocată pe „așa sunt lucrurile”, orice narațiune care îți promite certitudine totală devine tentantă.
Așadar, plictiseala caută intensitate.
Mentalitatea fixă caută claritate.
Iar împreună pot deveni un cocktail care te împinge spre margine.
Apoi vine internetul și face restul.
Algoritmii nu premiază echilibrul, ci reacția.
Cu cât ceva stârnește mai multă emoție – furie, frică, indignare –, cu atât e distribuit mai mult.
Un clip moderat, rațional, cu nuanțe? Moare în tăcere.
Un clip care țipă „adevărul ascuns”? Explodează.
Cine intră în online obosit, frustrat sau plictisit iese adesea cu percepția că lumea e divizată în două: „noi” și „ei”.
Și pentru că algoritmii îți arată mereu mai mult din ceea ce reacționezi, bucla se închide singură.
Dacă ar fi să o punem pe scurt, ar arăta cam așa:
Mentalitatea fixă blochează adaptarea și dialogul.
Scroll-ul infinit scade toleranța la banal.
Plictiseala cere emoție și sens.
Algoritmii oferă exact asta – dar în formă extremă.
Rezultatul?
Zona gri devine insuportabilă.
Mediocritatea e sinonimă cu moartea.
Și atunci, mai bine o idee radicală care arde decât o realitate care doar pâlpâie.
Desigur, radicalizarea nu vine doar din dopamină și mentalități fixe.
Sunt și cauze economice, politice, identitare.
Dar psihologia și tehnologia moderne sunt combustibilul perfect: unul rigid, celălalt inflamabil.
Studiile de până acum oferă doar fragmente, dar direcția e clară.
E un proces subtil, invizibil chiar: fiecare scroll e o microdecizie care, în timp, modelează felul în care gândim lumea.
Poate că soluția e tocmai acolo, în disconfort.
Plictiseala nu e dușmanul, ci un spațiu de recalibrare.
Copiii care se plictisesc inventează jocuri noi; adulții care o tolerează găsesc idei.
Dar noi am uitat cum e să stăm cu mintea goală.
Poate că e timpul să învățăm din nou.
Să nu fugim mereu după stimul.
Să lăsăm mintea să se plictisească puțin – și să vedem ce iese de acolo.
Nu pretind că am găsit cauza radicalizării, dar cred că am pus degetul pe un fir al problemei.
Într-o lume în care plictiseala e interzisă și mentalitatea fixă e norma, extremele devin, paradoxal, atractive.
Întrebarea e simplă:
vrem să continuăm să fugim de golul din noi,
sau învățăm să-l locuim – înainte ca altcineva să-l umple cu o poveste radicală?
 | A guest post by
|