De la miner, la director și de la șofer pe mașina de gunoi, la filozof. Vai de capul meu! 😂
Povesti de viață cu directori și muncitori, pompieri și șoferi pe mașină de ridicat gunoiul
Era prin 2017 sau 2018 cred. Dețineam o funcție de conducere la una din sucursalele Complexului Energetic Hunedoara, azi Valea Jiului. Fusese scos la concurs un post de inginer conducător formație de lucru, la sectorul de producție și așa cum cerea procedura, s-a anunțat acest lucru la toate sucursalele complexului. La concurs, îndeplinind toate condițiile, s-a înscris și un domn de la o altă sucursală, pe lângă cei de la sucursala unde lucram. Deși nu am făcut parte din comisia de examinare, din câte știu, concursul a fost promovat corect de inginerul venetic. Aici intervine memoria mea slabă. Nu mai știu dacă la momentul concursului mai lucram în cadrul sucursalei sau nu. Cam în acea perioadă am cerut și mi-a fost aprobată schimbarea locului de muncă. Noul meu loc de muncă, în cadrul Serviciului S.S.M. de la C.E.H., presupunea să efectuez controale în subteran la toate minele și întâmplător să îl cunosc pe ”inginerul venetic”. Asta pentru că el nu a mai ocupat postul pe care îl câștigase prin concurs.
Nu am să dau nume și nici nu am să emit judecăți. Scriu acestea doar din prisma celor cunoscute de mine și sunt conștient că ele pot fi incomplete și că poate nu dețin toate datele problemei. Scriu totuși acestea și pentru că atât cât l-am cunoscut, inginerul cu pricina mi-a plăcut, iar povestea lui chiar merită să rămână scrisă undeva. Mi-a părut și el a fi o victimă a unor abuzuri pe care cu calm și determinare a reușit să le depășească cu brio. Asta vizavi și de postarea lui Alin Suciu, rostogolită și de mine pe facebook, referitoare la abuzurile din mediul academic. Dacă nu ați citit-o, o găsiți aici.
Deci ce am aflat, cunoscându-l în subteran? Era șef de sector producție la acea sucursală, din câte știu apreciat atât de subordonați cât și de cei din conducere. Nu știu sigur, dar ceea ce a urmat mă face să cred că a început de jos, munca fizică în abataj nefiindu-i străină. Avea o situație materială satisfăcătoare, care nu îl ținea legat de acel post ceva mai bine plătit. A dorit să își schimbe locul de muncă din cauza incompatibilității dintre el și directorul acelei sucursale, privind viziunile diferite în care se conduce sectorul, în care se dă cărbune, în care se realizează producția, în care se lucrează cu oamenii, etc. Cu directorul său fusesem coleg de școală. Un tip foarte deștept, săritor, implicat și foarte muncitor. Din cele auzite, nu doar atunci și nu doar de la acest inginer, probabil și eu m-aș fi adaptat greu sau deloc cu stilul său de lucru.
Au mai trecut câteva luni până am auzit din nou de inginerul cu pricina. Ce am aflat, mă face să scriu acestea acum. Datorită unei scăpări a regulamentului intern de atunci, cel ce se înscria la un concurs, pentru un post la o altă sucursală decât ce la care lucra, nu avea nici o obligație să înștiințeze conducerea sucursalei unde era angajat, despre acest lucru. Așa se face că directorul a aflat despre participarea și promovarea concursului de către șeful său de sector, abia după ce faptul a fost consumat. Acesta a sesizat conducerea complexului și a sindicatului că nu e corect și normal ca el să fie pus în fața faptului împlinit. Că trebuia să știe și de ce nu, să își dea acordul pentru participarea inginerului la concurs. Aici, ca o paranteză, eu sunt de părere procedura ar fi trebuit să prevadă o modalitate ca directorul să fie informat, nicidecum de a-și da acordul. Cert e, și nu mai insist pentru că toate acestea le-am auzit de la alții și nu am certitudinea că fix așa s-au întâmplat, s-a făcut o mică restructurare în cadrul sectorului de producție unde se dăduse concursul pe post. Nu l-a mai ocupat nimeni, pentru că postul a fost redus, scos din organigramă. Se puteau descurca și fără el. Mai greu, dar se putea. Mai ales la nevoie. :)
Eu am vorbit în subteran cu inginerul cu pricina, cam în această perioadă. Știa că a câștigat concursul și aștepta să plece la cealaltă sucursală. Era însă conștient că există o mare opoziție. Pentru el lucrurile erau clare, dar apele erau tulburi. Se cocea restructurarea de care el a aflat ulterior. După ce au desființat postul, a fost înștiințat că acesta nu mai există, că s-a regândit organigrama sectorului cu pricina, etc. I s-a spus însă că dacă dorește, ținând cont de faptul că a câștigat un concurs, se poate transfera la cealaltă sucursală pe post de muncitor, pentru că există deficit de personal la sectorul producție. Nu știu cât timp s-a gândit omul nostru, cert este că s-a transferat și din șef de sector, a luat-o din nou de jos și a lucrat o perioadă, câteva luni, ca miner pe abataj. Nu e el în poză! Adică nu dau nume și pun fotografii? Hai, hai… 😂
După alte câteva luni, probabil în urma unor pensionări, a fost promovat inginer C.F.L., funcția pe care dăduse concurs, apoi adjunct șef sector sau poate chiar șef de sector direct, inginer șef producție și acum, de câțiva ani, director. Am avut ocazia să-l întâlnesc și în această postură. Mi-a părut exact omul pe care l-am întâlnit prima dată în acel abataj în dezechipare, la sucursala la care lucrase inițial. Nicio schimbare. Ceea ce pentru mine, când vorbesc despre un om, e un mare plus. Știți vorba aceea: să nu te schimbe funcția. Mai rar!
Eu zic că e frumoasă povestea. E despre incompatibilități, despre abuzuri, despre determinare și ambiție, este despre oameni faini. Nu doar mediul academic are abuzuri și abuzatori, chiar și cel opus lui după trista sintagmă ”noi muncim, nu gândim” – măcar de ar fi așa, dar nu e! Este într-adevăr multă muncă brută, în ceea ce se întâmplă la o mină de cărbune. Dar pentru ca fiecare zi să aibă un final fericit, cu oameni sănătoși care se îndreaptă către casă și vagoane încărcate cu cărbune, e nevoie de mii de gânduri, conexiuni, schițe, proiecte, calcule, ordine și dispoziții bine cumpătate. Cu siguranță, numărul conexiunile neuronale întrece, până și la cel mai umil lucrător, acțiunile fizice din timpul unui schimb de lucru. Pentru că de nu ar fi așa, mult mai multe catastrofe s-ar fi întâmplat până acum. Deși nu au fost nici acestea puține.
Majoritatea s-au produs sub sloganul ”țării cât mai mult cărbune”, urmat de ”nu mă interesează, te descurci, trebuie să facem planul.” Oameni prinși între ciocan și nicovală. Pe de o parte realizarea producției planificate, zi de zi, pe de alta sumedenia de încălcări ale normelor de protecția muncii de care nu erau străini nici cei din conduceri, de cele mai multe ori. Ba uneori le și inițiau.
Soluțiile pentru o exploatare judicioasă și corectă a cărbunelui cer timp, pe care nu îl ai, cer resurse materiale, niciodată suficiente și resurse umane, în deficit și acestea și nu de acum, ci de zeci de ani. Cine a spus că mina nu e farmacie a avut dreptate. Dar mina nu e nici fabrică, nici linie de producție. Mina e un mers pe sârmă. E echilibristică. Mina e un organism viu, cu personalitate multiplă, care respiră, iar respirația aceasta trebuie ținută sub control. Asta ca să nu vorbesc decât de una din multiplele ei personalități.
Da! V-am prezentat un caz fain, cu un om fain și cu povestea lui. El habar nu are. De fapt nici nu îl cunosc așa de bine. Cei care îl știți, poate îmi ziceți de am avut dreptate ori ba. Și v-am mai plictisit și cu un pic de ”filozofeală” despre mină. Cred că mai aveam resurse, dar le păstrez pentru alt articol 😄. Sincer să fiu nici nu îmi dau seama când am devenit așa de filozof 😂. Țin minte doar că tânăr fiind, în perioada când lucram ca inginer c.f.l. la Sectorul aeraj, am avut într-o perioadă doldora cu focuri endogene, impresia că sunt pompier. Nicidecum filozof. Toată ziua eram cu furtunuri de pompieri după mine, cuple, reducții. Mă duceam împreună cu ortacii să cuplăm ba o gaură de sondă, ba un dig, să dăm înnămolire, să izolăm și să stingem focurile. De multe ori prin fum de nu vedeai. Așa am luat o dată un lanț de TR 3 în dantură – Dumnezeu știe de ce mă hlizeam, de mi-a mișcat un incisiv vreo săptămână.
În plus, când eram mic, de grădiniță, văzând zilnic la ieșirea din bloc, împreună cu mama mea, mașina care ridica gunoiul, am întrebat-o câte clase îmi trebuie ca să fiu șofer al uneia din ele. La vremea aceea îmi părea foarte cool, pentru că șoferul, fie vreme rea sau bună, nu cobora să se murdărească cu containerul și gunoiul. Era domn. Mi-a părut și răspunsul – cam patru clase, unul realizabil. Aceea a fost prima meserie pe care mi-am dorit-o. Nu am țintit prea sus. Nu? 😂 Deci, filosoful lui pește prăjit. Am scris și eu câteva rânduri. De vă plac, bine, de nu, la fel. Să fiți sănătoși! Acum, chiar am terminat! Zi faină!
Nu mă căutați în imaginea de mai jos! Eu sunt în cabină, la volan! 😄
Sursa imaginilor: npr; freepik; unicornulvesel.ro;
 | A guest post by
|