Derivă

‒ Unde sunt? Către ce mă îndrept? Nu-mi amintesc nimic...

 Pașii săi croiau o potecă îngustă prin pătura subțire de zăpadă. Aburii respirației hrăneau ceața care se întindea, ca o acuarelă diluată, peste întregul peisaj. Părul despletit i se lipise de umeri. Ochii își purtau culoarea fără sclipire. Mâinile i se balansau mecanic pe lângă corp și degetele apăsau clapele unui pian invizibil, în căutarea unor note inexistente. Fără să aibă idee unde se afla, avansa în zig-zag printre trunchiurile copacilor. Se lăsa purtată de instinct. Zvâcnea din când în când, traversată de frisoanele pe care frigul i le făcea cadou. Plecase în grabă. Nu apucase să se îmbrace cum ar fi trebuit. Mergea, în picioarele goale, lăsându-se purtată de proprii ei pași spre nicăieri. Ecourile pădurii îi absorbeau prezența. Zgomotul corpului în mișcare era parte din simfonia vântului care șuiera printre crengile golite de frunze. Cu privirea pironită către un orizont pe care nu îl lua în seamă, își scutura din când în când capul ca și cum ar fi vrut să scape de o vedenie.

‒ A cui o fi umbra? Cine mă bântuie?

Buricele degetelor se plimbau unele peste altele rememorând atingerea. Colțurile gurii schițau fără intenție un zâmbet anemic, iar nările i se lărgeau adulmecând urmele difuze ale unor mirosuri familiare. Valurile de durere o însoțeau la fiecare pas. Marșul era departe de a se fi încheiat. Buzele i se mișcau, limba croșeta cuvinte, iar vocea murmura fragmente de neînțeles. Respira greu. Căuta amintiri de care să se poată agăța.

‒ Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat?

 Nimicuri, fragmente de imagini și cuvinte fără sens, rupte din cine știe ce fraze, i se înghesuiau în minte jucându-i feste, privând-o de motive, de concluzii, de perspective. Totul părea fără rost. Oboseala era apăsătoare.

‒ Nu pot adormi acum. Nu pot! Și totuși... dacă m-aș opri? Măcar să îmi trag sufletul. Cât de rău poate fi?! Dar o să îngheț dacă mă opresc! Nu mă pot opri! Încă nu am ajuns.

 Un gând fugar i-a tăiat calea.

‒ Am iubit, parcă. Oare chiar am iubit? Da! Da! Sigur am iubit! Trebuie să fi fost cineva în viața mea...

Ca lumina unor faruri reflectată într-o vitrină, ca un vis pierdut în lumina dimineții, ca o fracțiune de liniște într-o mare de voci, fragmentele de trecut îi scăpau printre degete. Memoria îi juca feste. Tălpile îi pulsau de ceva vreme a rădăcini, dar nemișcarea, pe cât de ispititoare, se lovea de revolta întregului ei corp. Și-a ridicat poala rochiei îngreunată de zăpadă și noroi, cât să poată păși mai bine. Gândurile continuau să năvălească fără menajamente.

 ‒ Trebuie să îmi amintesc! Trebuie! Trebuie să îmi amintesc cum se simțea iubirea.

 Marșul îi chinuia mușchii cu contracții involuntare. Transă. Haos. Obsesie. Teamă. A respins toate ideile cu o mișcare scurtă a capului.

‒ Ce pierdere de vreme... N-ar fi trebuit să ajung până acum?! Dar unde? Încotro mă îndrept? Cât o să mai pot merge? Ce întrebări tâmpite... Cum cât? Până la capăt! O să merg până la capăt.

 Un gustul amar i-a îmbrăcat obrajii și i-a înecat limba.

‒ Dar dacă mor pe drum? Sigur o să mor... Dar gândurile? De unde vin toate gândurile astea!? Ce de întrebări... iar eu nu sunt în stare să găsesc vreun răspuns.

 Ecourile glasului din interior îi vibrau permanent în timpane. Fără scop, fără rost, fără perspectiva unui vis frumos, abandonul acompania nebunia înaintării către nicăieri. Umerii i s-au lăsat într-un prolog al resemnării. Căutările timide ale memoriei erau trădate.

‒ Nici măcar nu mai știu cum mă cheamă. Oare cum mi se spunea? Trebuie să fi avut un nume... Cu toții avem un nume. Al meu care o fi?!

 Urmele pașilor dispăreau treptat sub zăpada proaspăt așternută. Șoaptele pendulau într-un du-te-vino continuu. Cu privirea pironită spre zenit, lăsa în urma ei o dâră firavă de voci și cuvinte care își pierduseră paragrafele, rătăcind ca niște scrisori fără destinatar.