Dialog absurd cu un simplu scriitor

‒ Ce faci aici cu picioarele înmuiate în soare? l-am întrebat.

‒ Mă liniștesc, mi-a răspuns.

‒ Dar nu îți ard gleznele? Genunchii?

‒ Nu.

‒ Cum de...?

‒ E doar o metaforă. Mă scald într-o stea, una scrisă de mine. E minunat, nu-i așa? a continuat zâmbind, plin de satisfacția creatorului împlinit.

‒ Poate că este, însă mie îmi pare tare complicat și greu de înțeles, am spus încurcat. Am observat cum zâmbetul i se topea treptat. Nu simțeam că pot să fiu altfel decât sincer, dată fiind situația mai mult decât neobișnuită în care mă aflam. Urma să realizez, în scurt timp, că sunt părtaș al unor fenomene care ar fi trebuit să îmi ridice și mai multe semne de întrebare.

‒ Cred că din astfel de cauze oamenii fug de poezie, ba chiar ajung să se ferească de citit, am reluat schimbul de replici cu jumătate de gură.

‒ Unde fug? m-a întrebat cu o curiozitate anemică în timp ce își bălăngănea picioarele în flăcările sale metaforice, fără să mă privească. Se comporta ca o gazdă politicoasă, dar una care s-ar fi lipsit de oaspeți în egală măsură.

‒ Nu e chiar o fugă ca la carte. Doar refuză să mai aibă de-a face cu cuvinte care sunt altceva decât par să fie atunci când sunt citite, i-am răspuns oftând.

‒ Dar nici oamenii nu sunt prea diferiți, nu crezi? Bănuiesc că ar trebui să fugim de ei?

Îi căutam privirea. Nu părea interesat să mă înfrunte în vreun fel. Probabil se aștepta să plec pur și simplu. Cât despre replica pe care nu eram sigur că o aștepta, eram pierdut. Nu știam cum să îi răspund. Nu a părut deranjat de sincopa mea. A continuat ca și cum nu avea de gând să se încurce cu ce aș fi avut de spus.

‒ O să îți spun un secret. Am vrut să iau o pauză de la tot. M-am gândit că uneori fiecare om ar trebui să își vadă de treburile sale. Și am venit până aici unde am găsit suficient loc să-mi scriu un soare.

‒ E un altfel de a spune că ai ales să fugi, nu?

‒ Nu. De ce aș fugi? Mi-am întins aripile și am zburat. Picioarele nu mi-ar fi fost de prea mare folos la un așa drum. Și vezi tu, aici îmi pot scrie singur legile. Fizica nu are nicio putere.

‒ Pentru că oamenii sunt altceva decât par să fie? Ce alt motiv mai bun? Fugit, zburat, îndepărtat de ce pare complicat și greu de dus.

‒ Dimpotrivă. Poezia nu e chiar așa de speriat, oamenii vin și pleacă, iar cei mai mulți dintre ei nici măcar nu ajung să ne atingă în vreun fel.

‒ Dar tot mi se pare că nu m-ai lămurit. Resursele sunt limitate: timpul, banii, răbdarea, viața. Cu ce ne ajută să ne pierdem în artificii literare? La ce ne e bun un soare metaforic?

‒ Timp zici? Dar spațiu? Unora le lipsește spațiul de desfășurare. Nu le ajunge pătrățelul în care sunt născuți. Au nevoie de mai mult, nu dragul mai multului, ci dintr-o nepotrivire cu ideea de graniță. Și atunci? Ce pot face altceva decât să o apuce pe calea metaforicului, să fugă dincolo de spațiu și timp într-un univers pe care să și-l creeze singuri. Iar de cele mai multe ori, nici măcar nu rup bilete la porțile acestor lumi. Le lasă deschise pentru oricine ar avea curiozitatea să descopere că întotdeauna e loc de mai mult timp, de mai mult spațiu, rătăcind prin lumi pe care fiecare dintre noi și le poate crea la nesfârșit. Cuvintele sunt formule magice. Culorile de asemenea. De notele muzicale nu mai are rost să spun nimic. Ți se pare complicat?

‒ Dar cu realitatea concretă? Cu pragmaticul? Cu responsabilitățile? Cu ideea de a fi om între oameni? Prea multe vise încurcă de cele mai multe ori.

‒ Cine e în măsură să numere visele altcuiva și să le pună eticheta asta ridicolă? Auzi la el: prea multe vise? Nu cred că cineva poate visa prea mult. Mai degrabă știu oameni care nu visează. Asta este adevărata tragedie din punctul meu de vedere.

‒ Spui toate astea în timp ce îți bălăngănești picioarele într-o mare incandescentă care nu arde, stând așezat pe curbura unei explozii solare care nu te pulverizează. Nu cred că ești în măsură să îți dai prea mult cu părerea despre realitate.

‒ Să-mi fie cu iertare, dar uite-mă cum arunc cu ceea ce par a fi palavre spre un călător printre stele, un om care, temându-se de pierderea propriei minți, alege să îi pună întrebări unui visător fără pic de vină. Dacă tot ne îmboldim cu semne de întrebare, permite-mi: cum te-ai împiedicat de liniștea mea? Asta ca să nu îmi încrunt sprâncenele fără motiv, din moment ce pari, la rândul tău, că rătăcești prin lumi iluzorii.

‒ Cum am ajuns aici? Din greșeală bănuiesc. Nu demult m-am întins pe canapea. Într-o după-amiază de toamnă cine ar putea fi tras la răspundere pentru o așa scăpare? Pesemne că am ațipit. Cu tot galbenul frunzelor dogorind în ferestre, nu am avut vreo șansă de izbândă. Când mă învelisem mai abitir cu țesătura somnului, am simțit înroșindu-mi-se pe obraji căldura. Am lăsat culcușul de-o parte și am urmărit razele întinse prin fereastră. Soarele sâcâitor se juca printre nori. Se revărsa peste coronamentul copacilor de pe dealul amurgului. Curiozitatea m-a îmboldit și am pornit la drum mergând cu spatele. Cum altfel să îmi feresc privirea de un așa pericol?! Am mers până oamenii s-au micit în neputința lor de a se desprinde de sol, până am cuprins curbura pământului într-un singur ochi, până m-am rupt de albastrul planetei și nu m-am oprit până nu te-am auzit fluierând. M-am răsucit și, cu palma căuș deasupra ochilor, te-am văzut așa cum te-am găsit, cu picioarele scufundate în bila strălucitoare. E mult mai mică de aici, de aproape. Nu simt că îmi pârjolește pielea, ba chiar mi s-au obișnuit ochii și acum, de când ne-am lungit la vorbă, te pot privi fără să lăcrimez.

‒ Atunci, trezește-te! Să nu cumva să visezi prea mult! și a început să râdă în hohote de i se scutura tot corpul, sprijinindu-se cu palmele pe genunchii care refuzau să se topească în soarele pe și-l scrisese după cum îl tăiase capul.