Povestea ta mă face să mă gândesc la esența oricărei comunități: poate ea să reziste când își neagă propriile principii pentru a mulțumi un grup care, la rândul lui, nu va fi niciodată mulțumit?
Este oare toleranța un joc care, odată început, nu mai are reguli de oprire?
Și unde este, oare, pragul dincolo de care bunăvoința devine complicitate la propria stăpânire?
Toleranța este în general o idee proastă, cel puțin așa cum este înțeleasă și aplicată astăzi, din două motive: necesită o autoritate pentru a fi aplicată și încalcă dreptul omului de-a trage ușa după dânsul.
Una din tragediile fiecăruia dintre noi este că dorim să fim acceptați și integrați și, simultan, nimeni nu este obligat să o facă. Ambele aspecte sunt legitime, ambele naturale și de o forță incredibilă, ca orice fenomen natural.
Astfel încât ce-ți dorești este de fapt reciprocitate: oi fi tu lepros, dar dacă ești bun potcovar, ținând cont de sila mea de leproși, sunt totuși dispus să te plătesc atât. Și tu, ținând cont de toată discriminarea la care ești supus, ai fi dispus să îmi potcovești mârțoaga pentru atât. Și putem discuta fără să ne arbitreze nimeni.
Dar dacă ești lepros și nimic mai mult... Nu prea mai putem discuta.
Întreabă orice bătrân din sat: valoarea unui om se măsoară nu prin ceea ce este (lepros sau nu), ci prin ceea ce face. Prin meșteșugul lui, prin cuvânt, prin faptă. Reciprocitatea asta – tu îmi ajuți calul, eu te plătesc – e veche ca lumea și, poate, mult mai cinstită decât toleranța de principiu.
Relatiile sunt in mod fundamental TRANZACTIONALE. Orice relatie. Nu exista relatii in afara schimburilor. Se schimba sentimente, siguranta, servicii etc.
Toleranta e doar acceptare pentru posibile schimburi. Daca nu ai nimic de oferit, relational vorbind, nu prea ai ce primi la schimb.
Cred ca, pana la urma, e vorba de echilibru. Totul trebuie facut cu masura. Iar cand vine vorba de comunitati, de tari, de drepturi...cu democratie si strategie.
Povestea ta mă face să mă gândesc la esența oricărei comunități: poate ea să reziste când își neagă propriile principii pentru a mulțumi un grup care, la rândul lui, nu va fi niciodată mulțumit?
Este oare toleranța un joc care, odată început, nu mai are reguli de oprire?
Și unde este, oare, pragul dincolo de care bunăvoința devine complicitate la propria stăpânire?
E o intrebare buna. La care trebuie sa isi raspunda fiecare comunitate.
Toleranța este în general o idee proastă, cel puțin așa cum este înțeleasă și aplicată astăzi, din două motive: necesită o autoritate pentru a fi aplicată și încalcă dreptul omului de-a trage ușa după dânsul.
Una din tragediile fiecăruia dintre noi este că dorim să fim acceptați și integrați și, simultan, nimeni nu este obligat să o facă. Ambele aspecte sunt legitime, ambele naturale și de o forță incredibilă, ca orice fenomen natural.
Astfel încât ce-ți dorești este de fapt reciprocitate: oi fi tu lepros, dar dacă ești bun potcovar, ținând cont de sila mea de leproși, sunt totuși dispus să te plătesc atât. Și tu, ținând cont de toată discriminarea la care ești supus, ai fi dispus să îmi potcovești mârțoaga pentru atât. Și putem discuta fără să ne arbitreze nimeni.
Dar dacă ești lepros și nimic mai mult... Nu prea mai putem discuta.
Întreabă orice bătrân din sat: valoarea unui om se măsoară nu prin ceea ce este (lepros sau nu), ci prin ceea ce face. Prin meșteșugul lui, prin cuvânt, prin faptă. Reciprocitatea asta – tu îmi ajuți calul, eu te plătesc – e veche ca lumea și, poate, mult mai cinstită decât toleranța de principiu.
Relatiile sunt in mod fundamental TRANZACTIONALE. Orice relatie. Nu exista relatii in afara schimburilor. Se schimba sentimente, siguranta, servicii etc.
Toleranta e doar acceptare pentru posibile schimburi. Daca nu ai nimic de oferit, relational vorbind, nu prea ai ce primi la schimb.
Cred ca, pana la urma, e vorba de echilibru. Totul trebuie facut cu masura. Iar cand vine vorba de comunitati, de tari, de drepturi...cu democratie si strategie.
Nu-i un final cam politicianist?
NU STII ce s-a intamplat mai departe, dar STII, totusi, ca a fost bine. Nu banuiesti, nu crezi, nu presupui. STII.
Ca un politician care se bate cu pumnii in piept ca el STIE ca trebuie facut ceva bun pentru tara, dar NU STIE si ce - totusi poporul sa-l voteze.
Speranta moare ultima. Am supravietuit ca neam la chestii mai grele. O sa supravietuim si la lepra ideologica. 😊