Execuția gândirii

Socrate a fost condamnat la moarte pentru impietate religioasă și refuzul de a renunța la năravul discuțiilor în urma cărora oponenții săi ajungeau în impas logic sau moral. Metoda socratică, numită “elenhismo” (după grecescul “elenhos” care înseamnă „examinare” sau „testare”), este o tehnică de dialog și raționament dezvoltată de acest filozof grec și ulterior descrisă în scrierile lui Platon. Ea implică un proces de întrebări și răspunsuri succesive, menit să stimuleze gândirea critică, să dezvăluie contradicții în presupuneri și să ducă la o înțelegere mai profundă a adevărului. Spre deosebire de predarea directă de la catedră Socrate nu oferea răspunsuri, ci acționa ca o „moașă a minții” (maieutică) ajutându-și interlocutorul să nască idei proprii prin autoexaminare. Scopul era de recunoaștere a propriei ignoranțe (paradoxul socratic „știu că nu știu nimic”) și de evitare a dogmelor nedovedite.

Un exemplu clasic apare în dialogul în care Socrate îl interoghează pe Euthyphro despre natura pietății. Socrate întreabă: „Ce este pietatea?” Euthyphro răspunde: „Pietatea este ceea ce e plăcut zeilor.” Socrate pune întrebări ulterioare: „Dar dacă zeii se ceartă, ce este cu adevărat plăcut tuturor? Nu există contradicții în definiția ta?” Prin aceste întrebări Euthyphro este forțat să-și revizuiască ideile, dezvăluind slăbiciuni în raționamentul inițial fără ca Socrate să impună o concluzie.

Alt exemplu din Republica lui Platon implică discuția despre justiție. Socrate întreabă un grup de interlocutori ce înseamnă să fii „just”, provocându-i să examineze dacă justiția este benefică pentru individ sau doar o convenție socială. Procesul continuă prin reducere la absurd, unde presupunerile sunt testate până la colaps și duc la o explorare mai aprofundată.

Crezul său, sumarizat în câteva citate din Republica:

• „Singura înțelepciune adevărată constă în a ști că nu știi nimic.” Despre umilința intelectuală ca bază a căutării adevărului.

• „Viața neexaminată nu merită trăită.” O existență autentică presupune interogații incomode.

• „Nu pot să învăț pe nimeni nimic. Pot doar să-i fac să gândească.” Despre rolul important al celui care facilitează gândirea și dialogul, în contrast cu autoritățile didactice.

Procesul înscenat la adresa sa a fost un act de răzbunare politică. Interogatoriile sale publice umileau elitele și subminau normele în funcțiune, fiind perceput ca o amenințare la stabilitatea consensului promovat de sus. Socrate a refuzat să retracteze sau să ceară milă, considerând că ar fi o trădare a principiilor sale. Declarația sa: „Nu voi face rău nimănui, nici măcar acuzatorilor mei, deși ei încearcă să mă omoare pe nedrept.”

Refuzul său afirma o credință nestrămutată în adevăr și virtute; retractarea însemna să renunțe la propria filozofie, echivalent cu a trăi „viața neexaminată” pe care o considera inutilă. Chiar dacă legea era nedreaptă, el credea în obligația de a o respecta pentru a nu submina ordinea socială; de aceea nu a evadat din închisoare. Din integritate personală a refuzat să cerșească milă; a preferat moartea onorabilă în locul unui compromis capabil să-i asigure supraviețuirea.

Charlie Kirk a împrumutat metoda socratică a controversei și a fost de asemenea ucis pentru că devenise prea popular și influent. Toată viața adultă a participat la numeroase dezbateri, mai ales cu tineri din mediul universitar, în care și-a provocat interlocutorii să argumenteze logic în favoarea convingerilor asumate când confruntați cu dovezi contrare. Subiectele abordate includeau avortul, controlul armelor de foc, socialismul bun și capitalismul rău, drepturile femeilor, politica față de Gaza și Israel, imigrația ilegală, libertatea de exprimare, schimbările climatice, drepturile mutanților sexuali și critica față de politicile progresiste. Armele sale erau întrebările succesive pentru stimularea gândirii critice, evidențierea contradicțiilor dintre presupuneri și realitate, testarea capacității de recalibrare ideatică.

Toate au devenit un păcat fatal din momentul în care a reușit să pună pe gânduri o masă critică de tineri. Viitorul va fi înfăptuit de ei, iar dialogul stârnit de Charlie Kirk a creat o alternativă nedorită la îndoctrinarea din școală. Succesul demersului său reprezintă adevăratul motiv pentru care a fost ucis. Consecința? Turning Point USA avea aproximativ 1200 de filiale în licee și 900 în colegii și universități. Acum, după asasinat, administrația TPUSA este inundată cu cereri de înființare a noi filiale, în 37.000 de instituții de învățământ. Cifra este mai mare decât numărul total de licee (27.145) și instituții de învățământ superior cu o durată de cel puțin doi ani de studii (5.819).

Există însă și altă consecință. Acest asasinat a deschis apetitul progresist pentru exterminarea în masă a neconformilor ideologici cu succes la public. Următoarele victime dorite sunt Joe Rogan, JK Rowling, Ben Shapiro, Matt Walsh, Donald Trump, Chaya Raichik de la Libs of TikTok, Elon Musk și Andy Ngo.

Setea de sânge din prezent evocă Noaptea Sfântului Bartolomeu, masacrul comis în august 1572 asupra protestanților din Franța. Regina Caterina de Medici, catolică, a autorizat inițial asasinarea unor nobili și conducători militari hughenoți, declanșând un masacru la scară națională care a durat câteva săptămâni și a produs mii de victime. Radicalizarea homicidă a omului de rând continuă.

În 1946 Albert Camus a ținut o prelegere intitulată “Criza Omului” la Universitatea Columbia din SUA și a spus referitor la schimbarea culturală profundă din Europa interbelică: “Literatura epocii se răzvrătea împotriva clarității, poveștilor și chiar a propozițiilor. Pictura se răzvrătea împotriva subiectelor, a realității și a simplei armonii. Muzica respingea melodia. În ceea ce privește filozofia, ea a învățat că nu există adevăr, ci doar fenomene.” Camus descria felul în care impotența contaminase întreaga cultură occidentală, culminând cu generația sa de intelectuali care “nu mai cred în nimic și trăiesc într-o constantă răzvrătire”.

Această impotență a puit doctrinele gemene ale relativismului cultural și moral. Prima pretinde că toate culturile sunt egale (deci nu există vreo distincție între civilizație și barbarie), iar a doua că niciun cod moral nu este mai presus decât altul (justificând orice perversitate). Secolul XXI comasează cele două fluvii într-un ocean de nihilism. Ce altceva poate fi anularea constantă și pătimașă a ideilor și persoanelor neagreate?

Nutresc totuși speranța că nebunia va fi urmată de o redeșteptare civilizațională. Altfel…