Fântâna Blănarului

- Paștele și grijania măsii de animal! La dracu’ cu magarul lor cu tot!! strigă șoferul în timp ce mașina pe care o conducea, o Dacie 1300 crem, veche de peste 15 ani, cu tabla mancată de rugină în dreptul portierelor, patina pe o pojghiță de gheață și se înfipse, încăpățânându-se să răspundă la mișcarea volanului, la puterea brațelor șoferului și chiar și la blesteme, în râpa destul de adâncă, de pe marginea drumului spre sat. Cei doi pasageri avuseseră noroc totuși, căci botul automobilului se opri mai întâi într-un troian, înainte de a doborî puiul de salcâm. Mașină rămase înțepenită, la mai puțin de 10 kilometri de sat, în nopatea viscolită de decembrie. Înspre Cavadinești, din pădure, vântul purta urlet de lup, deși nu mai lupii nu mai fuseseră văzuți în partea asta de raion, de vreo 25 de ani.

- Să-i ia dracu’ cu animalele lor cu tot! izbucni din nou șoferul, un bărbat îndesat, cu obrajii mereu purpurii și ochi albastri. Ăsta-i măgaru’ lu’ alde Oușor, îl recunosc dintr-o mie, că doar al lor are urechea ceia stângă, roasă până la jumătate. Paștele măsii de animal! Marea mamii ei de mașină! Nu mai vrea să pornească acuma domnu’ inginer! Îi înec motorul dacă mai insist. Și patinăm și mai tare pe zăpada asta moale. Ce ne facem?

- Păi, Ilie, cât mai e până în sat?

- Incă 10 kilometri. Ajungem dimineață, dacă plecăm pe jos. Da nu va sfatuiesc domn’ inginer.

- De ce? Din cauza lupilor?

- Lupii n-au mai bătut prin părțile astea de când tata o prins lupoaica aia mare, chioara de un ochi, în ´56. De avea mama bunda aia captușită și frumoasă... ai văzut-o și matale de Sfântu’ Nicolae, la biserică. Nu de lupi zic, de frig și de porci... rup nu alta. Mă mir cum de măgaru’ asta o putut ajunge așa departe de sat și să rămână întreg.

- I-or fi dat drumul ei...

- Da. Nu mai au cu ce să-l hrănească... iarna grea... Haide boală! ´Tu-ți grijania mătii de mașină! Nu mai vrea să iasă, patinează roțile domn’ inginer. Degeaba am lanțuri... Ia! Stați în mașină la căldură...mă duc să scot lopata din portbagaj și să dau zăpada la o parte.

Ilie iese, iar locul lui e luat, destul de repede, de o porție de ger și vânt, care se strecoară înauntru și care îl fac pe inginer să tremure din toate oasele, în ciuda paltonului gros și a căciulii de blană, pe care și-a îndesat-o pe urechi. Bărbatul de afară a scos lopata de la spate și fugărește măgarul pe câmp. Îl mai lovește peste spinare, atunci când îl prinde, vărsându-și nervii pe dobitoc. Cade însă de doua ori în zăpadă și, cu pantalonii uzi, revine în mașină ca să se încălzească și să se ferească de vânt puțin.

- Ce să-ți fac Ilie, măgar ți-a trebuit pe zapada asta?

- Eh...

- Hai, hai ca merg si eu... lopata e lângă ușă?

- Da, domn’ inginer, da’ lăsați că mă descurc eu...

- Taci Ilie, ce vrei să fac? Eu te-am chemat, să vii să mă iei, de la Bujoru, în miezul nopții...

- Cât ziceți că e ceasul?

- Trecut de 12. Era 11 jumate când am ieșit din Cavadinești.

- Așa târziu? Domn’ inginer... Domnu’ Vâja, nu rezolvam nimic acuma! Hai, hai mai bine să rămânem în mașină, dăm drumu’ la radio...

- Ce-ai Ilie? Ce te-ai albit așa la față ? De ce ți-e frică? Uite, viscolul a stat. E luna sus pe cer, lumină avem... e senin. Doar că bate gerul...

- N-am nimica, ce să am? Numai că...

- Ce?

- Domn’ inginer, da’ un loc mai bun să ne fi oprit nici că se putea să ne fi găsit... Haideți în mașină mai degrabă, că acuș apare!

- Apare? Despre ce vorbești Ilie? De ce să intrăm? Hai mai bine să mai încercăm, să vedem, poate iesim de aici din râpă!

- Să treacă, mai întâi, domn’ inginer, și pe urmă mai încercăm. Vă rog eu!

- Să treacă ? Cine, Ilie ?

- Fetița!

Imediat, amândoi bărbații au auzit-o plângând. Apăruse de niciunde, pur și simplu în mijlocul câmpului, la câțiva metri de mașina înțepenită, pășind paralel cu liziera de salcâmi scheletici. Când inginerul a văzut-o, goală, cu fâșii de piele jupuită pe picioare, cu brațele pline de pustule și umplând aerul iernatic, cu miros de carne arsă, s-a îndoit de mijloc și a început să-și verse mațele, pe ușă afară. Arătarea plângea, sfâșiind cu tânguielile sale porții întregi din aerul race al iernii, în bucăți de durere grea, fierbinte, plină de deznădejdea venirii din Iad. La fel cum a sosit, copila se stinse.

- Domn’ inginer, se rugă încet Ilie de celălalt bărbat chircit pe zăpadă, intrați în mașină, acuș pornesc motoru’, să fac cald. Dau drumu‘ la radio...

- Ce-a fost asta? Dă mai tare radioul ală , nu vreau s-o mai aud cum plânge! Ilie, unde suntem?

- Grijania măsii de treabă ! începu șoferul să înjure, însă aducându-și aminte de ce e afara, își mușcă limba și-i ceru iertare lui Dumnezeu. E Fântâna Blănarului, domn’inginer! Și fetița asta de ai văzut-o și mata...ehe... îi poveste lungă.

- Spune-mi, te rog...

- S-o întâmplat imediat după război, la nici un an de zile. Blănaru’ ăsta o fost un om de prin părțile noastre, locuia în sat, chiar în casa aia cu via părăsita, de lângă SMT. Era un om lacom și mândru, dar totuși lumea îl știa de cinstit și serios. Era însurat cu o verișoară a mamei mele. Și avea un băiat, leat cu mine la școală. Așa cum s-a întâmplat peste tot, cand a venit războiul, bărbații toți au plecat în armată, unii voluntari, cum o fost tata meu și care au luptat până în Est, la ruși, de au căzut prizonieri, unii la Sevastopol, alții, ca Blanaru’ și ca bunicu’, luați cu forța. Și care au luptat până in vest,la Tisa. Războiul i-o schimbat pe mulți... pe unii în bine, cum o fost nașul meu Alec... ala din cartofor și bețiv, s-o cumințit și o devenit om chibzuit. O fost și primar de vreo 2 ori, înainte să vii matale în sat. Pe alții însa, în rău. Era și normal, Moartea îi atinge pe toți, dar în moduri diferite. Unii îl uită pe Cel de Sus, alții ...

- Blănaru’?

- El fusese printre primii bărbați care s-au întors acasă. Dacă nu, chiar primul, însă când o apărut în sat, lumea l-a văzut schimbat. Slăbise mult, de parcă ceva îl mâncase pe dinăuntru, abia dacă mai putea să vorbească. Mama l-o văzut când o intrat în sat și-mi povestea că era atât de cocoșat și de jigărit, de parcă ar fi venit altcineva îmbrăcat în pielea lui. Cum o ajuns acasă, o alungat-o pe nevastă-sa. Copilul, băiatul, nici nu a vrut să-l mai primească în curte, iar el s-a pus pe băut. Bea de stingea, spirt, gaz, tot ce prindea... iar nevastă-sa și băiatul mureau de foame, prin vecini. I-o primit mama și i-o hrănit câteva luni, dar dăduse și foametea peste noi atunci și îmi aduc aminte ce ochi mari făcuse baiatu’ ăla când văzuse mămăliga scoasă din ceaun. Da’ nu asta spuneam. Tot satul a vazut fetița, în afară de noi copiii. Aparuse la doua nopți după ce Blănaru’ venise acasă. A plâns pe ulițele satului. Au încercat femeile să o ia acasă, să o îngrijească, numai că fetița nu se lăsa luată de pe drumul ei... Au înțeles cu toții că nu era vie, dar nici strigoi nu era! Au lăsat-o să umble, până când fata a găsit poarta Blănarului și s-a oprit în fața ei. Îl striga afară în fiecare noapte! Blanaru’ încerca să pună câinii pe ea, dar câinilor le era frică. Se gudurau pe lângă arătare și îi lingeau rănile. A incercat s-o alunge cu bătaia, dar vânătăile apăreau a doua zi pe Blănar...

- Și fântâna?

- O lună de zile a durat, au înnebunit femeile și copiii de durere ... A înnebunit Blănaru să o vadă în fiecare noapte. L-au văzut cu toții cum pleacă, cu o lopată și un târnăcop pe câmp și apoi se pune să sape o groapă în mijlocul lanului. O săpat trei zile fără pauză. Femeile spun că l-au văzut când o ieșit de acolo, că se aduna lumea ziua, lângă el, ca la urs. Numai că nimeni nu râdea, ci plângeau și jeleau copilu’ ăla. Vedeți dumneavoastră, domn’ inginer, lumea și-a dat seama că Blănaru’ făcuse ceva în război, cât fusese plecat. Iar fetița, tot aparea acuma, pentru ca asta îi era pedeapsa lui, pentru cine știe ce păcat o fi făcut. Nimeni nu voia să-l judece pe Blănar, pentru că nu era de judecata lor. L-au lăsat să se macine singur. Eram și eu acolo când el ieși din groapă. L-am văzut cum s-a dezbrăcat de camașă si de pantaloni și cum a rămas gol, în fața tuturor. Pe gât avea urme de ștreang, pe mâini taieturi. O împunsătura și o rană de glonț, la inimă... Semn că mai încercase el să scape de fetiță. O cerut apă să se spele, iar noi i-am dat. O cerut preotul, să se spovedească, dar popă în sat nu mai aveam, de mai bine de 3 ani. O zâmbit doar, stând colo pe marginea gropii. O zâmbit de parcă în sfârșit îți găsise liniștea. Și apoi s-o aruncat cu capu’n groapa săpată. Nimeni nu a îndrăznit să îl acopere.

Nu știm dacă Blănaru’ a murit în ziua, sau nu. Da’ fetița nu a mai apărut în sat. Da’ lumea vorbea că apărea pe câmp, la groapă. După ceva timp au adus pietre și au ridicat gura fântânii și au pus capac să nu mai cadă alții. Bărbații care au lucrat atunci, tata era printre ei, ziceau că Blănaru’ plângea și el acolo jos în întuneric, da’ nu i-am crezut...

Multe se întâmplă în satul nostru. A lu’ Boubătrân o dispărut cu un cal, șobolanii și solomonara... O fi pamântul de vina, domn’ inginer. S-a săturat de noi, să-l tot scurmăm și scoate din măruntaiele lui, câte un semn. Sau poate de vină suntem doar noi. Cum zicea domnu’ Tudorache, învățătorul, că orice acțiune are o reacțiune opusă și de egală măsură. Răul tradus prin rău. Binele prin bine. Dac-am vedea drumurile pe care să apucăm...