Sunt caracterizat de grabă și impuls. Un bărbat, subțire ca o tulpină de bambus, tremurător, prins între uși de automobile și de birouri, caut măcar un kilogram de liniște. M-am grăbit într-o vineri sa aduc acasă 4 filme, știind că nu voi avea oricum timp suficient, să le vizionez, să le simt pe toate. Apoi m-am grăbit într-o sâmbătă, pe la prânz, să scriu acest articol, pe care îl tot simțeam crescând în spatele urechii mele drepte, ca un ou de porumbel fierbinte.
Am avut noroc cu perna, căci duminică dimineața l-am găsit prins de ea, proaspăt, scânteietor, gata să fie împărțit cu lumea. Nu credeam că, între praful și mizeria minții mele, stă atât de liniștit și cuminte un deșert, un înger și Wim Wenders.
M-a făcut curios, cu Ripley al său, despre care am mai scris acum câteva săptămâni. Mutând locația poveștii, din nordul Italiei, în nordul Germaniei, le-a oferit personajelor sale naturalețe și claritate în motivație. Iar imaginile panoramice ale portului Hamburg și ale Parisului, mi-au oferit spațiu de respirație, alături de hăituitul Zimmerman.
Ei bine, am profitat de zilele ploiase de toamnă și am acceptat vocea curiozității mele, așa că am ales să vizionez alte 4 filme ale lui Wim Wenders, despre două dintre ele alegând să-ți vorbesc astăzi. Aș vrea să clarific faptul că motivația mea este de a înregistra emoțiile pe care acestea mi le-au creat, în detrimentul unei critici de film. Nu vreau să vorbesc despre tehnică cinematografică sau despre subtilitea scenariului, ci mai degrabă despre psihologia motivației personajelor. Din impresionanta listă cu referințe cinematografice ale lui Wenders, astăzi îți aleg Paris, Texas (1984) și Wings of desire – Cerul deasupra Berlinului (1987)
1 – „Too much love will kill you!”
În primul film, Paris, Texas (1984), un bărbat rătăcitor, Travis – jucat de Harry Dean Stanton, iese din deșertul Mojave și se prăbușește, leșinat, pe podeaua unul bar pierdut, dintr-un oraș atât de minuscul, încât poate fi confundat cu unul din acei arici vegetali, care se rostogolesc fără de noimă, în bătaia vântului, printre dune și pietre încinse – Teralingua. Bărbatul e incapabil să scoată vreun sunet, iar tot ce se găsește în interiorul portofelului său, este o bucățică de hârtie, cu un nume și un număr de telefon. Așa că Walt- Dean Stockwell, fratele rătăcitului, este chemat tocmai din California să îl recunoască și să-l colecteze. Chiar și în inima Texasului, ospitalitatea nu poate fi gratuită.
Wenders nu ne spune cum a ajuns Travis în deșert și de ce Walt vorbește cu îngrijorare despre această călătorie. Avem câteva indicii totuși, printre care un Hunter despre care se șoptește că ar fi afectat de apariția, tocmai acum, după 4 ani, a lui Travis și un al doilea indiciu, în Anne, soția lui Walt, care menționează ceva despre o reuniune de familie. Și îți dai seama că de fapt călătoria înspre Texas și înapoi în California, este o călătorie de înviere, pentru că Travis a murit-metaforic vorbind-în deșert, iar acum se reîntoarce la civilzație și în sânul apropiaților săi. A meritat moartea asta?
În mijlocul familiei lui Walt, Travis se leapădă de monotonie și tăcere, mai ales după ce face cunoștință cu Hunter. Acesta este copilul pe care l-a abandonat, atunci când a fugit în deșert și pe care Walt și Anne l-au crescut ca pe propriul lor fiu, vreme de 4 ani. Apropierea dintre tatăl real și fiu e stingheră și forțată, dar e de așteptat. Hunter nu l-a avut aproape atâta timp, iar Travis nu oferă siguranță. E un drifter și nimic mai mult.
Drama în 4 personaje este una intimă, este a unei familii rănite de abandon, dar așa cum e prezentată, învelită în imaginea vastității deșertului și mai apoi a orașului Los Angeles, o face și mai dureroasă. În toate acele case și în toate acele ferestre, peste care avionul zboară, sunt tot atâtea drame și melancolii.
Tăcerea lui Travis și stinghereala lui în jurul fratelui său și a soției lui, felul în care aranjează, în linie, pantofii familiei, de parcă caută siguranță și ordine, mă duc cu gândul la o tulburare de spectru autist a personajului principal. Privită din această latură, fuga, abandonul pot părea nu neapărat justificate, dar de înțeles.
Scena filmului de vacanță îi declansează lui Travis o dorință de redempție. Cele câteva minute de celuloid, în care familia părea întreagă și se bucura de o zi la plajă, îi crează o neliniște și îl face pe Travis să ceară informații despre mama lui Hunter, Jane – Nastasja Kinski. Iși cumpără o mașină și îl așteaptă pe băiat, după școală, ca să-i împărtășească planul său și mai apoi să pornească împreună la drum, tocmai spre Houston, Texas.
Pentru mine, Houston e coborârea lui Travis-Orfeu, în infern, după Jane-Euridice. Și vedem asta atunci când bărbatul coboară la etajul inferior al clubului de voyeuri, unde lucra acum fosta sa soție și în felul în care el o caută, printre toate camerele ocupate de alte și alte personaje erotizate ( asistenta medicala, studenta, chelnerița). Și din acest infern în care se regăsea Jane, Travis o salvează printr-o spovedanie sinceră.
Chiar așa de jos a decăzut Jane? Chiar atât de dramatic a fost evenimentul/accidentul care le-a distrus familia celor trei, astfel încât unul a ajuns rătăcitor în deșert, alta practicând prostituția, iar copilul lor, a ajuns crescut de părinți surogat? Unii critici prezintă această dramă ca una a familiei anilor 1980, dar de fapt cred că drama celor trei e atemporală.
În acest final mitologic se regăsește și cheia întregii povești. Ce a declanșat drama celor trei, soț, soție și fiu a fost dragostea. Prea multă, întocmai ca în melodia celor de la Queen.
Ascuns în spatele unei oglinzi unidirecționale, prin telefon, Travis i se prezintă lui Jane cu vocea unui alt client obișnuit. O întreabă dacă îl recunoaște și daca nu cumva ar vrea să părăsească, cu el, stabilimentul. Dar Jane se gândește la altceva și refuză politicos, fără să realizeze familiaritatea bărbatului de dincolo de geam. Așa că Travis spune povestea unui bărbat mai în vârstă, care s-a îndragostit nebunește de o fată mult prea tânără. Și cum dragostea lui a căpătat forme fizice, distanța dintre cei doi fiind îmbrăcată în durere. Travis i-a povestit despre cum, bărbatul și-a părăsit locul de muncă, doar ca să fie mai aproape de soția sa, dar gestul acesta a schimbat-o pe ea. Cum schimbarea aceasta, sufocarea pe care soția o acuza și pe care el nu o înțelegea, nu o vedea, l-a făcut însă să se apuce de băutură și să devină gelos, atât de gelos, încât până și furia lui era oarbă.
Nașterea copilului lor a fost, pentru el un semn de calm, dar pentru ea a reprezentat o nouă cărămidă în zidurile care o strângeau, iar spirala distructivă a iubirii lor creștea și tot creștea, ca un Maelstorm, până când, ea i-a părăsit într-o noapte, ieșind în deșert. Iar el, în beția lui, deși auzea copilul plângând după mamă, s-a simțit pentru prima dată, după mult timp, eliberat și somnoros, atât de somnoros, cum nu mai fusese niciodată.
Travis își termină spovedania cerându-și iertare de la Jane și spunându-i unde se găsește Hunter. Știe că el, copilul, e singurul lucru care o mai poate salva din lumea aceasta întunecată. Dar cum dragostea lui e distructivă față de ei, se sacrifică și va alege să plece din viața lor pentru totodeauna.
Paris, Texas (1984) este pentru mine o disecție a unui episod de abandon. Doi adulți nepregătiți, supuși presiunii, cedează și fug în căutarea unui înțeles în viață. Sunt cei doi, Travis și Jane, de blamat? Par să arunce pe umerii copilului toate frustrările lor. Și după ce l-au abandonat în sânul iubitor al unor surogate, trec ca o furtună, din nou, prin viața lui și se așteaptă la bine.
Wenders te face să te gândești că, toți trei se vor regăsi mai departe, după ce mesajul de final al filmului s-a terminat de mult de derulat de pe ecran, în Paris, Texas, localitate laitmotiv a poveștii, unde Travis a cumpărat cândva un lot de teren, pentru a construi o casă. Dar ce casă poate fi construită și ce poate crește în mijlocul deșertului?
2 – „Als das Kind Kind war” -Peter Handke
Dacă primul film este despre un bărbat care fuge de lume, Wings of Desire (1987) este despre un înger care fuge înspre lume. La fel cum Travis se prezenta ca un bărbat tăcut, calm, de o melancolie soră cu întinderile deșertului Mojave, Damiel, îngerul lui Bruno Ganz, e o ființă care pare să știe toate culoarele timpului, un vizitator politicos al minților și un prieten al copiilor. Dacă despre primul film spuneam că e drama intimă a unei familii, prezentată în vastitatea deșertului, în Wings of Desire (1987) sentimentul acesta de intimitate crește, Wenders și îngerii săi, Damiel și Cassiel – Otto Sander, introducându-ne și pe noi, discret, printr-o atingere pe umăr, sau a frunții, în mintea și în gândurile intime ale locuitorilor diverși ai Berlinului.
Și dacă tot am vorbit despre deșert și Los Angeles, aici întîlnim aceleași cadre largi, ale unor bulevarde, sau ale unor zone goale, dintre blocurile înalte ale Berlinului. Dacă în primul film, am început povestea lui Travis, prin ochii unei acvile care survolează deșertul Mojave, aici începem povestea prin ochii unui înger care zboară peste orașul despărțit de o graniță făcută de mâna omului. Și de la zbor la poezie, nu mai e decât un pas.
Dacă am putut vorbi despre anatomia unui episod de abandon, Wings of Desire e pentru mine, un film despre anatomia trecerii timpului. Fiecare din personajele filmului simte influența clipelor care se scurg implacabil. Damiel e obsedat să simtă trecerea secundelor și ale minutelor, el ființă atemporală. Iar pentru Cassiel tocmai trecerea timpului e o forță născătoare de nou. În scena în care povestesc trecutul orașului, Cassiel susține cu înflăcărare că din cadavrele cerbilor antici de pe câmpiile glaciale ale nordului Europei, s-a născut natura care a permis oamenilor să se stabilească aici și să fondeze orașe. Dar totuși moartea-sinuciderea unui tânăr, cu adidași roșii, îl rănește.
Pentru bătrânul povestitor, numit în creditele filmului ca și Homer, aedul grec, trecerea timpului se simte prin amintirile pe care le caută, ba între paginile unui album fotografic, în biblioteca municipală, un catalog al celor care au fost odată, ba printre zonele pustii ale orașului, pline de dărâmăturile unor cafenele și străzi, peste care a cutreierat cândva.
Pentru actorul american – Peter Falk, trecerea timpului îi provoacă o criză existențială. Gândurile îi sunt frământate de moștenirea meseriei sale. Dacă rolurile în care a jucat vor mai fi păstrate în amintirea generațiilor viitore sau nu. Și când te gândești că și el a lăsat nemurirea angelică, pentru lumea asta agitată de furnici.
Iar Marion, trapezista… Pentru ea trecerea timpului, prea multul timp pe care l-a simțit de la naștere, la viața de adult, nu i-a adus decât singurătate. Marion simte trecerea timpului ca o răceală, ca un pericol, mai mare chiar decât actul ei la înălțime, căci spune, față în față cu oglinda ei și cu Damiel
Time heals all? But what if time itself is the disease?
un fel de avertisment pentru îngerul care începe să se îndrăgostească de ea. Dacă de timp e tot ce are el nevoie, e pregătit să renunțe la nemurire, pentru a se îmbolnăvi de timp? Pentru a îmbătrâni? Pentru a simți micile dureri de oase, din diminețile răcăroase, usturimea din gât, de la prima răceală de toamna, sau singurătatea?
Pe când copilul era copil… sunt versurile pe care Damiel le recită, de-a lungul călătoriei sale, de la înger la om, iar Wenders le folosește în momente cheie ale filmului, tocmai parcă pentru a sublinia faptul că și timpul, e un personaj real, cel care ne poartă în mintea îngerilor și în mintea oamenilor.
Apropo de copii, ei sunt singurii care par să simtă îngerii de deasupra orașului, poate pentru faptul că pentru ei timpul nu curge. Pentru un copil, un minut e o eternitate.
Tranziția lui Damiel din înger în om se declanșează într-o zonă de graniță. Fizică – în apropierea zidului Berlinului și metaforică – e trecut prin zid de Cassiel, într-o poziție de adormire.
Iar, somnul folosit ca metaforă, somnul e singurul purtător prin trecerea timpului, care ajută ființa umană să nu simtă călătoria. Dacă până acum Wenders folosește pelicula alb-negru, din momentul în care Damiel devine uman, ecranul se umple de culoare.
Bruno Ganz reușește, natural, să pară bucuros de noutatea umanității sale. Se bucură de culorile dintr-un grafitti, se bucură de gustul cafelei băute dintr-un pahar de plastic, la colțul străzii, se bucură de frig și de hainele cumpărate de la un magazin de antichități, prea țipătoare, după părerea mea. Ganz e un adult cu nevinovăția unui copil, fără a fi pueril.
Finalul pare să ne arate că sacrificiul făcut a meritat. Damiel e lângă Marion și sunt amândoi împletiți într-un număr nou de trapez, cu Cassiel care îi urmărește atent, plin de dorul de după fostul său prieten. Bătrânul povestitor și-a găsit o cutie muzicală, pe care o învârte ca să retrăiască. Un nou arc care se strânge. Iar actorul – Peter Falk, fost înger… el pare că s-a împăcat cu sine, desenează oricum din ce în ce mai bine.
Încă ceva, despre muzica… În Paris, Texas, l-am avut pe Ry Cooder, care a dat cadrelor largi ale deșertului și orașelor, acea notă de șarpe cu clopoței, periculos, gata să înghită personajele. Iar în Wings of Desire, îl avem pe Nick Cave, grav, tenebros, puternic. Nota de pământ, într-o atmosferă de zbor.
Cu toții facem sacrificii.
Travis s-a sacrificat pe el, pentru a o salva pe Jane, deși abandonul total al celor doi, pentru a doua oară, mi se pare nejustificat. Sau poate a simțit că vârtejul distructiv ar fi început oricum, din nou, și ca orice zeu capricios, are nevoie de un sacrificiu uman?
Damiel și-a sacrificat nemurirea, pentru a stinge singurătatea lui Marion, dar oare a meritat îmbolnăvirea de timp? Viața e mai mult decât câteva clipe petrecute pe terasa unei cafenele, cu soarele rece de toamnă care să-ți încălzească picioarele. Viața e mai mult decât câteva clipe de tandrețe, atunci când atingi pentru prima dată pielea umărului gol, al iubitei tale. Cum s-ar descurca un nemuritor printre frustrările de zi cu zi? Printre episoadele neexplicate ale cruzimii gratuite, căci până la urmă, nu am lăsat chiar totul în urmă, când, ca neam uman, ne-am ridicat în două picioare și am părăsit savana.
Uite cât s-a făcut ceasul…
___________________
 | A guest post by
|
Wings of Desire este atât de frumos, încât am ajuns la concluzia că Bruno Ganz nu poate fi acum decât înger.