În numele fiului

Cuvinte pentru ai mei

Voi închide ușa către afară.

Iată-mă în fața oglinzii celei mari din cameră, dezbrăcat de orice înveliș al meu. Mă uit în ea și mă văd așa cum sunt: produsul final al tatălui meu și al mamei mele. Contopirea lor. Divizat de un ecuator invizibil, dar mereu prezent, sunt ca gemenii lui Tournier sau ca strania creatură, bărbat-femeie-poet, a Nostalgiei lui Cărtărescu. Sunt înalt ca tatăl meu. Îi port, cu mândrie falsă, începutul de chelie. Când mă încrunt, mă regăsesc în ultimele lui zile. Când mă înfurii, știu că sunt distructiv ca el. Râd ca el, sunt vesel ca el. Îmi place literatura și muzica, așa cum și el avea latura asta artistică, atunci când era tânăr. Am ochii mamei mele. Am chipul ei rotunjit. Am iuțeala ei. Am o constituție mai degrabă slabă, după forma corpului ei. Sufăr de o sensibilitate către divinitate, insuflată de ea. Port cu vinovăție în suflet faptul că încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, deși ea m-a vrut preot. Port visele ei, căci îi sunt mezin. Port frustrările ei, căci sunt cel care acum trebuie să-i stea de-a dreapta.

Cine sunt eu? Sunt jumătate din tatăl meu. Sunt jumătate din mama mea. Și dincolo de cuvinte, eu nu le știu povestea. Totuși, pentru că îmi este frică de boala tatălui meu, pentru că am mai scris-o, pentru că "să nu uit", trebuie să le-o descopăr, chiar să le-o inventez. Pentru că, deși sunt două jumătăți din ei, sunt și mă simt incomplet, fără loc, fără input-ul final. Am închis ușa către lumea de afară. Pentru că e un exercițiu bun, care să îmi impună disciplină, acolo unde eu nu o am. Pentru ca, solitar, să le redescopăr vocea.

Cred că am explicat destul.

Ultima amintire pe care o am cu tatăl meu în viață este cea de pe patul de spital. Închis în salonul de Terapie Intensivă, după o pneumonie prost identificată, dar nu de către medici, tatăl meu mă privea cu ochi pe jumătate lucizi, cu gura căscată sub masca verzuie care îl alimenta cu oxigen, cerșind viață. Nu m-am apropiat atunci de patul lui. O făcusem cu câteva zile înainte, atunci când fusese adus în salon. M-au rușinat mâinile lui reci și umede, ca o carne de scoică tare.

Ultima amintire pe care o am cu tatăl meu e pieptul lui dezgolit prin decolteul pijamalei, cu cicatricea operației pe cord pe care o avusese la începutul anilor ’90. Părul răvășit, albit de acum, ochii cețoși și gura căscată, care cere aer. Sau ne cere lângă el? Mai târziu aveam să-l revăd în lumina gălbuie a holului de la morgă, identificat de un soare de august incredibil de puternic, deși filtrat de un acoperiș vechi de sticlă murdară. Era înconjurat de alți patru, trei bărbați și o femeie, fiecare stând cuminte, unul dintre ei cu pieptul scobit în interior și cu mâna așezată pudic pe sex, așteptând ca cineva să-i preia și să-i ducă în spatele unor uși, de unde vor pleca să danseze cu Dumnezeu. Tatăl meu avea lângă el costumul lui cel mai bun și o pereche de pantofi ce păreau că-l strâng la călcâie. Avea gura închisă de data asta și părea că doarme liniștit. A intrat primul în marea baie, purtat la căpătâi de două asistente tăcute, care l-au spălat, i-au îndepărtat pijamalele mirosind a iod și ni l-au dat puțin mai târziu, așa cum îl știam din fotografii.

Tatăl meu și mama mea nu au purtat niciodată verighete la mână. Nu pentru că ceva se rupsese între dragostea lor – căci la început a trebuit să fie dragoste – ci pentru că, în ziua aceea de toamnă, a nunții lor, de undeva de prin anul 1960 și ceva, bunicii mei nu au fost suficient de avuți ca să le cumpere inele de aur. Așa că la nuntă, în fața Sfântului Altar sau poate la starea civilă – căci totuși erau în plin comunism – au făcut schimb de niște inele ieftine de tinichea, date cu o spoială de alamă. Și tinichelele s-au coclit, s-au rupt și s-au pierdut pe undeva prin nenumăratele cutii cu vechituri. Poate că stau și acum băgate în sertarul încuiat, fără cheie, din mașina de cusut.

Tatăl meu, înalt și slab, cu degete lungi, cu păr cârlionțat dar frezat în stilul anilor, îi pune mamei mele, o căprioară de femeie, albă la față și cu degete la fel de colorate, un inel prin care își jură dragoste până când moartea îi va despărți. La ieșirea din morgă, atunci când, deja în sicriu, a trebuit să-l urcăm într-o mașină și să-l transportăm către casa de la țară, casa lui, eu a trebuit să-i pun un inel nou pe deget. Pentru ca pe lumea cealaltă să-și arate loialitatea în fața Judecătorului. Nu îmi amintesc dacă atunci când i-am ridicat mâna, am mai simțit aceeași carne de scoică de care m-am înfricoșat. Cred că era prea târziu pentru asta. Mama mea l-a îmbrățișat și l-a plâns. Cum nu l-a plâns în toți cei patru ani în care el a alunecat în demență și vin.

Pentru că sunt un voyeur, mi-a rămas întipărită în minte imaginea asta a capetelor lor apropiate. Mi-am dat seama atunci că totul nu era decât un joc absurd, pe care nu știu cum de au fost în stare să și-l închipuie, dar iată că îl jucau acum, tatăl meu și cu mama mea, cu mine. Îmi venea să le strig să înceteze, să se oprească din a se murdări în prostia asta macabră !

Nu făceau altceva decât să-și refacă, să-și rejoace fotografiile de nuntă !

Aveam în casa cea mare de la țară, în camera întunecată din deal, fotografiile nunții lor. Fuseseră făcute de un fotograf din sat, în toamna anului acela dintre 1960 și 1970. Le țin minte doar pe trei, pentru că stăteau, lipite de o ramă mare de hârtie albă, îngălbenită și murdărită pe alocuri de muște, pe lada patului unde era ținută zestrea cu care venise mama.

În prima fotografie, tatăl meu încălecase un măgar, care avea legat la urechi prosoapele tradiționale de nuntă. Lângă el, tot pe un măgar împodobit, nașul lor de căsătorie. În spate, într-o teleguță, nașa și mama mea priveau zgribulite către aparatul de fotografiat. Tatăl meu ținea în mână o sticlă de vin. Și iată-i acum, nu pe un măgar, ci în spatele unei camionete. Tatăl meu e de asemenea îmbrăcat în costumul lui cel mai bun, fără floare de nuntă însă. Iar lumea bea la căpătâiul lui câte un pahar de vin și mănâncă un colac.

În a doua fotografie, tatăl meu, tânăr, copie leit a mea, își sprijină fruntea de fruntea mamei mele, păunița codrului, frumoasă până la cer și înapoi. Privesc amândoi către viitor și zâmbesc discret, ca două vedete de cinema. Se iubesc. Și iată-i acum, frunte lângă frunte, uniți din nou. Numai că mama mea plânge.

În ultima fotografie, de-a dreapta și de-a stânga mirilor, stau bunicii mei. Bunicii “din jos” și bunicii “din sus”, căci la noi la țară totul era fie sus, fie jos, fie deal, fie vale. Părinții ei și părinții lui. În spatele lor, alaiul cel mare de nuntași. Florile îi înconjoară din toate părțile. Și iată-i acum, fără flori, dar cu “pomul” tradițional. De-a dreapta și de-a stânga tatălui meu stau îngerii sufletului lui, gata să-l poarte pentru ultima dată în lume. Ca mai apoi să-l treacă cele douăzeci și patru de vămi ale văzduhului și să-l așeze, pentru că merită, în sânul lui Avraam.

Alaiul de înmormântare nu întârzie să vină, trezit de bătaia clopotului.

Simt nevoie, pentru câteva clipe, să deschid ușa pe care am închis-o la începutul acestor pagini. De dincolo strălucește o lumină artificială, destul de stranie pentru ora aceasta din noapte, și mă cheamă de curiozitate. Mă simt bine în lumină, oricare ar fi ea.