Măștile

Ce altceva să fi făcut cu banii?! Erau niște amărâte de economii. S-ar fi dus oricum pe nimicuri în cel mai scurt timp. Știu că mulți dintre prietenii mei ar fi fost dispuși să îmi ofere sfaturi, recomandări, idei de investiții și alte ponturi financiare. Dar eu nu sunt atât de talentat, nu am versatilitatea unui om de afaceri. Să mă bag în chestii care mă depășesc ar fi fost o pierdere de timp și, mai mult ca sigur, de bani. Cui ai să vinzi măștile? m-a întrebat îngrozită mama după ce mi-a auzit intențiile. Puteam să văd disperarea din privirea ei. Faptul că eu îmi păstrasem cumpătul și nu reacționasem la asaltul ei emoțional adăuga straturi peste straturi de presiune. Cumva o înțelegeam, ba chiar îi consideram îndoielile ca bine întemeiate, mai ales dacă ar fi fost să ne luăm după pragmatismul ideii pe care o aveam. Dar, din păcate pentru liniștea ei, decizia fusese luată deja.

Un mic magazin unde să pot vinde măști. Mica mea mare idee. Am fost dintotdeauna priceput la modelaje, la lucru cu mâinile, ca să fiu mai exact. Nu m-am descurcat la prea multe, iar mersul la școală a fost o corvoadă, atât pentru mine cât și pentru răbdarea familiei mele. Însă, contrar lipsei mele de interes în ale educației clasice și a aparentei nepriceperi, primele măști le-am făcut destul de devreme, probabil undeva după finalul ciclului primar de învățământ. Încă nu știam prea multe despre lume pe atunci. Nu mă loviseră valurile de descurajări născute din neputințelor celor din jur. Măștile au fost câteva figuri de animale, colorate după cum mă pricepusem mai bine. Imaginația completa golurile cunoașterii. O girafă, un lup, un rinocer, un leu și, spre surprinderea tuturor, dar și a mea, un porc. Am modelat capul unui porc cât de poate de comun, unul domestic, și l-am pictat stângaci cu un roz nepotrivit. Nu am putut explica nimănui de ce setul de sălbăticiuni nu primise compania mai potrivită a unui mistreț. Bunica le-a atârnat pe toate de pereți și aproape oricine ar venit în vizită era obligat să parcurgă, cu pași mici și popasuri dese, acel hol îngust, muzeu de ocazie al operelor mele de artă. Așa le spunea bunica, cu mândrie și cu sclipiri de încântare în priviri.

Mama, ca și acum, a fost sceptică și nu a privit cu ochi buni înclinațiile mele artistice. Situația a devenit și mai critică după ce a murit bunicul. A fost primul om căruia i-am modelat chipul. Am lăsat lutul așa cum era, gri. Nu l-am pictat. Nu mai avea rost să anim imaginea unui om care murise. M-am gândit că e un mod bun prin care ne vom potoli dorul când ne va fi mai greu. Am lăsat masca pe noptiera bunicii și am fugit afară, la joacă. Îmi era teamă de reacția ei. Nu mi-aș fi dorit să o supăr. Abia spre seară am revenit în casă. Am găsit-o pe marginea patului, strângând la piept masca pe care, din acea zi, a insistat să o ia în mormânt atunci când îi va veni vremea. Plângea. Am vrut să mă fac nevăzut, dar podeaua a trosnit și m-a dat de gol. M-a strigat cu un glas tremurat. M-am apropiat cu pași mici. M-a mângâiat pe obraji și m-a pus să jur că nu o să mă opresc din a face măști niciodată. Am încuviințat, iar în timp ce îmi ștergeam de zor mucii și lacrimile care începuseră să îmi curgă de zor, m-am așezat lângă ea. Am luat-o în brațe și am plâns împreună o vreme. Nu înțelegeam ce reprezintă moartea, dar mă sfâșia pe dinăuntru suferința bunicii. Mama a avut o reacție cu totul opusă. M-a certat, plângând cu sughițuri și, cu obrajii mânjiți de rimelul care i se scurgea pe față, m-a obligat să îi promit că o să încetez cu jocul meu macabru de-a măștile. I se păreau oribile, grotești și nu putea să înțeleagă de unde venea fascinația celor care le priveau și cum de bunica mă încuraja împotriva dorinței pe care ea, fiica ei, și-o exprimase în nenumărate rânduri. Bănuiesc că în cazul mamei mele așchia se îndepărtase prea tare de trunchi. În definitiv, era doar chipul tatălui ei. Nu înțelegeam ce o supărase atât de tare. Am mormăit ceva ce suna a da, ca să pot scăpa de gura ei, dar era doar o alăturare de sunete care mimau acele două litere de care nu voiam să mă leg cu un jurământ. Și în plus, îi promisesem deja bunicii că am să continui să modelez măști. Era un tren care plecase din stație de ceva vreme.

Probabil că de asta, după atâția ani, când mi-a auzit ideea, mama și-a pierdut cumpătul. Am crezut că uitase. Am crezut că a trecut peste. Am crezut că acum îi va fi indiferent. Nu mă amăgeam cu gândul că s-ar fi putut transforma într-o susținătoare necondiționată, dar nici la o așa reacție nu mă așteptasem. Mi-a reproșat că o mințisem și că mă legam la cap fără să mă doară. O pasiune lipsită de sens, fără perspective, un coșciug în care o să mă închid singur și din care nimeni nu o să mă mai poată scoate. Era un circ absurd. Avea să se convingă la un moment dat că vor fi mulți oameni cărora măștile mele li se vor părea minunate, exact așa cum i se păruseră bunicii. Nu i-am mai spus că deja făcusem suficient de multe măști încât să îmi asigure o perioadă respiro. Aveam nevoie de timp pentru partea de organizare, deschiderea și alte mărunțișuri birocratice. Intenționasem să îi arăt ce pregătisem, dar după reacția pe care tocmai o avusese, mi-am ținut gura.

Plătisem avansul pentru închirierea unui spațiu modest de la parterul unei clădiri din Centrul Vechi. M-am ocupat singur de renovări. Era mare nevoie și oricum nu îmi permiteam să plătesc pentru astfel de servicii. Viitoarea mea mini-expoziție cu vânzare obișnuia să miroasă a igrasie și aer stătut. Am cumpărat câteva piese de mobilier de prin târgurile de vechituri de la marginea orașului, obiecte care se potriveau de minune în spațiul restrâns pe care îl aveam la dispoziție. Am închis lista de cumpărături cu câteva ghemuri de sfoară roșie și am atârnat pe cei trei pereți măștile, iar geamul de la intrare, o fostă vitrină îngălbenită, a rămas neacoperit astfel încât trecătorii să poată arunca o privire pe furiș.

În ziua deschiderii nu am făcut tam-tam, nu m-am omorât cu promovări și alte trâmbițări. Eram încrezător cel puțin pe cât eram de inconștient. Prima clientă s-a strecurat pe ușă după orele amiezii. Clopoțelul pe care ușa îl avea de dinaintea renovării a zdrăngănit vesel și m-a trezit din reveria în care mă scufundasem. Elevă, studentă, actriță la teatrul de peste drum? Ar fi putut să acopere cu succes toate aceste matrițe. Curioasă, și-a plimbat degetul întins peste rândurile de măști, privind cu un singur ochi în timp ce pe celălalt îl ținea închis de parcă ar fi luat la țintă chipurile de lut. M-a rugat să îi dau o mască la care nu ar fi ajuns de una singură. A apropiat-o de față și, ca lovită de un frison puternic, aproape că a scăpat-o pe jos. A prins-o, totuși, de șnurul roșu, și cu ochii aproape ieșiți din orbite de uimire a reapropiat-o de față. Masca i se potrivea de minune. Era chipul unei tinere de o vârstă apropiată cu a ei. Habar nu aveam ce i se întâmplase sau ce anume vedea prin fantele pe care le lăsam destul de depărtate în dreptul ochilor. Am avut impresia că zâmbea. Mi-a plătit fără să mă întrebe nimic altceva și a ieșit fugind în mijlocul aleii, cu masca încă pe față. Ce ciudați sunt unii oameni, mi-am spus atunci în gând.

Al doilea client a fost un domn distins, probabil un fost profesor, scriitor sau poate de ce nu, un demnitar de rang înalt. Obișnuiam să îmi imaginez că pot intui cu ce se ocupă cei cu care îmi intersectam pașii. Eram la al doilea exercițiu de acest fel în ziua deschiderii. Simțeam că viața de artist îmi priește. Bărbatul și-a plimbat privirea peste măști și, fără să cumpănească, a ales una care îi era la îndemână. Cu mișcări asemănătoare cu ale primei mele cliente, a apropiat masca de față cu intenția de a privi prin ea. A încremenit pentru câteva clipe cu cotul îndoit și palma ținând lutul rece lipit de obraji. Mi s-a părut că îl aud plângând. Masca reprezenta un adolescent. Din pricina măștii, pe care nu a mai coborât-o de pe chip, nu îmi puteam da seama dacă este chiar așa cum îmi garantau urechile. Și-a trecut șnurul roșu peste creștetul capului, a scos cu gesturi ferme portofelul, a lăsat banii pe tejgheaua improvizată dintr-o fostă măsuță de telefon și a ieșit pe ușă ca un vânt călduț de vară. Ușa s-a închis fără să se trântească, iar clopoțelul auriu a vibrat încet, cu un soi de tristețe, luându-și la revedere în locul meu. Poate că e ziua ciudaților astăzi și pe mine nu mă anunțase nimeni, am șoptit uimit.

După cele două vânzări aveam deja suficienți bani cât să pot închide prăvălia pentru restul zilei. Deja calculam în minte că e posibil să termin stocul de măști în două săptămâni dacă le voi vinde în același ritm. Mi-am luat cheile și telefonul, am stins lumina și am vrut să ies. Aveam o poftă nebună de o bătură rece, o bere sau poate chiar un pahar cu vin. Îmi permiteam, ce mama naibii! Fix în acel moment, ușa s-a deschis și, cu rezerva câtorva centimetri, aproape m-a lovit peste frunte. Am pășit buimac înapoi. Mai întâi a intrat câinele, un amstaff de toată frumusețea. Coada i se mișca energic și se lovea de cantul ușii rămase deschisă. Aveam impresia că îmi zâmbește. A fost urmat de stăpâna lui. Clopoțelul scotea sunete scurte și frânte, ca un salut care nu știe dacă trebuie rostit. Femeia m-a salutat ceremonios și până să apuc să o întreb dacă îi pot mângâia câinele zâmbitor, m-a întrebat ce mască i-aș recomanda pentru o seară de bal. Am ridicat din umeri. Nu consideram că măștile mele gri se potriveau pentru un așa eveniment. A zis că preferă ceva mai sobru și că e dispusă să încerce ceva diferit. Avea la dispoziție chipuri de femei sau de bărbați, toate lipsite de expresii, dar unice într-un fel greu de explicat. Nu le făceam la o matriță. Le lucram de mână. Fiecare avea trăsături fără seamăn, cel puțin din câte știam. Poate că existau în lume oameni care s-ar fi simțit lezați că un artizan dintr-un mic oraș de la marginea Europei le vinde chipurile, fără acordul lor, însă le-aș fi putut jura cu mâna pe inimă că la mijloc erau doar coincidențe. Posibila mea clientă a lăsat lesa să-i alunece din palmă și am înțeles că primisem permisiunea să smotocesc acel pachet de mușchi cu dinți. Animalul arăta de parcă și-ar fi putut face de treabă cu tibia mea, dar atitudinea lui trăda cu totul alte intenții. Cățelul s-a întins de îndată pe podea și mi-a oferit abdomenul la mângâiat. Era o invitație pe care nu o puteam refuza. Din când în când îi priveam stăpâna cu coada ochiului. Nu reușeam să îmi dau seama ce rol i s-ar fi potrivit. Se strecurase pe vârfuri pe lângă mine și se apropiase de pereții pe care erau atârnate creațiile mele. Se uita cu atenție la fiecare mască. A ales-o în cele din urmă pe una care portretiza un bărbat de vârsta a treia. A apropiat-o de față, a scos un țipăt scurt și s-a prăbușit în fotoliul de ratan de lângă tejghea. Câinele a sărit în picioare și, dintr-un salt, i s-a urcat în brațe. A ezitat o clipă din cauza măștii pe care femeia o avea încă pe față, dar nu a trecut mult până a început să-și miște zdravăn stăpâna cu manevre ce semănau cu intervențiile hotărâte ale unui cadru medical. Aveam impresia că îi oferea primul ajutor. Până să înțeleg ce se întâmplase, femeia a inspirat puternic și s-a ridicat de pe fotoliu ca arsă, trezită dintr-un coșmar. A vrut să își dea masca jos, dar nu a reușit. Câinele era deja la ușă și schelălăia ca și cum ar fi vrut să iasă. Femeia a băgat mâna în poșetă, mi-a aruncat pe jos mai mulți bani decât ar fi trebuit și a ieșit împleticindu-se pe ușa pe care o deschisesem. Gestul nu trădase desconsiderarea sau disprețul. A fost, mai degrabă, tremuratul unui om prins într-o situație de care se străduia să scape. Încerca în zadar să își dea masca jos. Am strigat-o, dar mi-a făcut un semn energic să îmi văd de viață sau de treabă sau poate că nu își dorea decât să se îndepărteze de ceva ce eu nu reușeam să înțeleg în niciun fel. Am ridicat banii de pe podea și m-am gândit că după o așa zi tumultoasă aș putea să îmi comand și ceva de mâncare lângă paharul ăla de vin la care îmi fugise gândul la un moment dat.