Mecanizări eșuate? Sau cum am luat prea mult și am folosit prea puțin

Rentabilitatea investițiilor făcute în mineritul din Valea Jiului, în anii 1980

Ce spun documentele Securității despre mecanizarea minelor din Valea Jiului, în anii 1980?

Recunosc din start că deși sunt după diplomă inginer mecanic, am activat aproape toată perioada cât am fost angajat în minerit în compartimente de aeraj și securitatea muncii. În plus, 22 de ani am lucrat la mina Vulcan, unde singura combină pe care am văzut-o a fost una de înaintare, scoasă din lucrări închise și refolosită pentru săparea unei galerii, o scurtă perioadă de timp. Acum mulți ani. Înainte de 2000, cred. Nu îmi mai aduc aminte ce s-a mai întâmplat cu ea ulterior.

Îmi aduc în schimb aminte, că fiind undeva foarte departe de puțul pe care se făcea aprovizionarea cu materiale, se ajungea în situația de a se opri tăierea/ înaintare pentru că erau sincope în aprovizionarea locului de muncă cu armături pentru susținere și lemn pentru bandajare. De asemenea fluxul de transportoare care deservea locul de muncă respectiv era extrem de lung (12 – 13 transportoare cu raclete, dispuse pe lucrări orizontale și înclinate, până ajungeau să deverseze pe un fluxul de transportoare cu bandă), ceea ce din nou crea un mare dezavantaj. Nu era nici un siloz tampon pe traseu. Nu de puține ori se tăia fără a se folosi apă, din varii motive (coloană de apă neprelungită, comoditatea minerilor, etc.) făcându-se un praf de nedescris. În general, cel puțin la Vulcan, minerul prefera să lucreze uscat și în praf decât ud. Problema era că această combină ar fi trebuit să taie doar în sterilul din acoperișul stratului 5, dacă îmi aduc bine aminte, dar ea de multe ori tăia în mixt, adică prindea și stratul. De aici rezulta praf de cărbune, care combinat cu zona metanoasă în care se desfășurau lucrările, făcea ca totul să se transforme într-un calvar, cel puțin pentru cei ce lucram la aeraj. Cred că toată lumea a fost bucuroasă când s-a renunțat la ea.

Spre rușinea mea, primul complex mecanizat pe care l-am văzut în funcție pe viu, a fost după ce am plecat de la mina Vulcan. Se întâmpla în subteranul minei Livezeni, prin 2019 cred. Un complex mecanizat polonez, cu combina aferentă, achiziționat prin anii 1980. Ultimul complex mecanizat al combinatului minier din Valea Jiului. Deși era impresionant prin gabarit, nicidecum nu arăta așa. Imaginea de mai jos nu îl reprezintă. Acela funcționa prin grija și dedicarea a sute de meseriași care l-au reparat și recondiționat în decursul celor 30 – 40 de ani de existență. Cred că nu mai avea nici 20% din materialele și componentele originale. Când am ieșit la pensie încă funcționa. Urât ca aspect și încontinuu peticit, dar funcționa!

Deci experiența mea în mecanizarea extragerii cărbunelui în Valea Jiului este minimală. Cu toate acestea o să îmi permit să îmi dau cu părerea punctual, vizavi de câteva aspecte.

Tectonica zăcământului de huilă din Valea Jiului este una cu foarte multe fragmentări – falii si intercalații sterile. Acest aspect, din punct de vedere practic, obligă la demontări și remontări dese al unui complex mecanizat de abataj. Adică, odată ajuns la capătul porțiunii în care se găsește cărbune, toată acea uzină formată din cadre de susținere cu acționare hidraulică (unul singur are câteva tone), transportor de mare capacitate, combină, împreună cu toată instalația hidraulică și electrică ce le acționează, trebuie demontată și transportată pe galerii, plane înclinate, puțuri, etc., ori la suprafață pentru reparații, ori la noul loc de montare. Demontarea, transportul și remontare durează foarte mult. Săptămâni întregi. Luni de zile. Și consumă foarte multă forță de muncă. În plus, nu se dă cărbune. Cel puțin nu cu acel complex mecanizat.

Pentru cei care nu au nici o legătură cu mineritul, las mai jos un video cu o astfel de uzină. Ca să vă faceți o idee despre cum se lucra cu ea și ce presupunea mutarea la un alt loc de muncă. E vorba de un complex mecanizat de generație mult mai nouă, însă gabaritul și principiul de funcționare au rămas aceleași.

În general, complexele mecanizate care au funcționat și funcționează la minele de cărbuni din întreaga lume, sunt proiectate și achiziționate pentru zăcăminte mai „prietenoase”. Acestea, în cazurile cele mai fericite, ajung să își recupereze investiția prin tăierea unei singure felii, pe kilometrii întregi, pe direcție. Adică îl montezi anul acesta și îl demontezi, dacă îl mai demontezi – există cazul abandonului său, peste câțiva ani, când ai exploatat întregul câmp minier, mult mai lung pe direcție decât cele din Valea Jiului.

Mai pe scurt, deși teoretic productivitatea muncii (tone/ post), ar fi trebuit să fie mai mare, din punctul meu de vedere, de nespecialist, complexele mecanizate introduse în Valea Jiului, exceptând mina Paroșeni, eventual Lupeni și Livezeni, cu condiții de zăcământ mai bune, nu au adus rezultatele dorite.

Revenind la combinele de înaintare. Ce nu am fi dat eu și colegii mei de la Vulcan și mai apoi de la combinat, să mai avem măcar una, pentru a urgenta conturarea unor lucrări de deschidere. Dar, pentru că este și aici un dar, funcționarea judicioasă a unui astfel de utilaj, este direct legată de modul de aprovizionare cu elemente de susținere, cel puțin. Degeaba ai avansări de 20 – 30 de metri într-o săptămână (dau și eu o cifră), dacă nu ești în stare să îi asiguri armăturile, pentru susținere, lemnul sau panourile metalice pentru bandajare, o evacuare corespunzătoare a materialului derocat de la front, și altele.

Deci asta era părerea mea despre mecanizare în Valea Jiului, pe perioada cât am activat. Despre marea mecanizare. Complexe și combine. Pentru că despre mica mecanizare, pentru ușurarea lucrului ortacilor, am avut și am altă părere. Pentru prima s-a cheltuit prea mult, cu efecte sub cele dorite, iar pentru a doua prea puțin.

Părerea mi-a fost confirmată și de documentele pe care le-am accesat la C.N.S.A.S. O să vă prezint mai jos câteva. Din start trebuie spus, că Securitatea avea fișele tehnice ale utilajelor mai importante, fișe care conțineau: denumirea, țara de proveniență, data intrării în funcție, valoarea de achiziție, randamentul nominal/ realizat, timpul de utilizare, amortismentul achitat la zi și valoarea neamortizată. De asemenea, cunoșteau locul unde se află montat și măsurile pentru viitor pentru acel utilaj. Informațiile, zeci de fișe, le-am găsit într-un dosar care conținea documente din perioada 1984 – 1985.[1] Deci erau urmărite și era normal să fie așa pentru că se dăduseră foarte mulți bani pe ele.

Dar de unde a început această nebunie cu achizițiile de combine de înaintare și complexe mecanizate, firească până la un punct? Lucrurile aici sunt mai ușor de intuit. De la impunerea de a livra producții de cărbune din ce în ce mai mari, în fiecare an. Specialiștii au făcut calcule și probabil au constatat că vechile metode de săpare a galeriilor și de extragere a cărbunelui, bazate pe perforare – împușcare, nu reușesc, indiferent de personalul de care ar fi dispus, să satisfacă cerințele. Totodată, după august 1977, s-a încercat să se ușureze pe cât posibil munca manuală și efortul fizic al minerilor. Nu cred că neapărat din grija pentru ei, dar probabil se spera la o reducere a numărului foarte mare de zile de concediu medical înregistrate an de an. Deci tot pentru eficientizarea activității. Cu alte cuvinte, partidul a cerut, specialiștii au spus: ”doar așa putem”, dar costă. Partidul a revenit și a spus: ”sunt bani, cumpărați-le!” Numai că, graba cu care s-au petrecut lucrurile, partidul dorea acele milioane de tone ieri dacă se putea, a făcut ca lucrările de prospectare geologică să se facă pe repede înainte și incomplet.

E clar, o părere personală dar bazată pe zeci, poate sute de pagini citite în acest sens. Nu știu dacă cei care au participat la achiziții au avut conștiința faptului că s-ar putea ca totul să se dovedească a fi o investiție proastă. Mă îndoiesc. Lucrul era mult, presiunea pe ei foarte mare, ei probabil erau entuziaști. Oricum, contactele pe care le-au inițiat cu firme din străinătate erau o raritate la acea dată. Iar ei probabil că se simțeau deosebiți. În cartea sa, domnului Gheorghe Davidescu, fostul director tehnic – investiții al Combinatului Minier Valea Jiului în acea perioadă, după ce face o trecere în revistă a etapelor mecanizării, ne lămurește referitor la aceste aspect[2]. S-au simțit mândri. Și probabil pe bună dreptate. Nu toate achizițiile au fost ineficiente din punct de vedere economic. Unele au dat randamentele scontate. Însă per total cred că nu s-a întâmplat asta.

Încerc să argumentez cu câteva date. În tabelul de mai jos, extras din lucrarea de licență sunt prezentate producțiile realizate anual pe perioada 1975 – 1989, împreună cu cifrele de plan și producțiile cerute de guvern, la care am avut acces. Se poate observa că producția a crescu față de anul 1975 cu maxim 2.733.352 tone. Valoare obținută pentru anul cel mai productiv, 1988.

În următorul tabel, având aceeași sursă secundară, se regăsesc diferențele dintre producțiile realizate în ani consecutivi, în perioada 1980 – 1989. După cum se poate calcula, plusul total de producție obținut pe parcursul a 9 ani, este de 1.450.048 tone de huilă.

Ultimul material extras din lucrarea de licență, pe care apropo, o găsiți integrală pe blog, oferă date despre evoluția productivităților pe exploatări miniere și pe combinat, în perioada 1976 – 1987. Cifrele reprezintă productivitatea pe combinat, în fiecare an.

---

Pentru că datele deținute de actualul Complex Energetic Valea Jiului, referitoare la producții și rezerve, se găsesc în mare parte în Programele anuale de exploatare, documente clasificate ca fiind ”secret de serviciu”, sursele mele pentru întocmirea tabelelor și ale acestui grafic sunt altele și sunt menționate în lucrarea de licență.

După cum se vede, rezultatele nu au fost nicidecum spectaculoase. Partidul spera pentru 1989 la o producție de 22.000.000 tone de huilă. Cu toate eforturile depuse de mineri și de cei ce îi conduceau, acestea nu s-au realizat. An de an, bătălia pentru cărbune era una reală și aproape în fiecare an era pierdută.

Tematica folosirii judicioase a utilajelor în minele din Valea Jiului a fost una bine reprezentată în documentele studiate la C.N.S.A.S.. Numeroase buletine informative conțin, mai ales după 1981 aspecte legate de acest subiect. Pentru că m-am lungit foarte mult cu acest articol, (fără a simți vreun moment că am epuizat subiectul), o să atașez doar trei dintre ele. Oricum, felicit de pe acum, orice persoană care a reușit să ajungă până aici. Și o asigur de acces gratuit în continuare pe blog. Știu că au și ceilalți cititori, dar cei care termină articolul acesta îl au cu acordul meu. E o diferență, nu? 😊

Ok, atașez documentele și sper ca săptămâna viitoare să vă plictisesc mai puțin. Cel puțin ca număr de rânduri. Seară frumoasă!

---

[1] A.C.N.S.A.S., Fond Documentar nr. 5666, vol. 10, filele 130 – 170; 181 – 233; [2]Gheorghe Davidescu, Adâncurile din sufletul meu, Ed. Focus, Petroșani, 2005, pp. 236 – 242

Surse fotografii: 1; 2; A.C.N.S.A.S., Fond documentar, nr. 8829/20, filele: 33, 34, 35, 44