Minerii și Guvernul provizoriu al Transilvaniei. Și regele? Ușor cu pianu’!

Aspecte despre mineriada din septembrie 1991

Mi-am zis mai de mult, că nu voi aborda tematica mineriadelor, pentru că au fost mulți alții care au făcut-o înaintea mea, unii dintre ei chiar foarte bine. Din păcate nu au avut acces la toate documentele necesare pentru a putea considera subiectul nu încheiat, ci măcar aproape de a fi explicat. Cu siguranță autorii respectivi nici nu au avut pretenția aceasta. Fără a cunoaște exact, presupun că serviciile de informații ale României, nu și-au desecretizat informațiile despre aceste evenimente nici acum. Cu toate acestea, una dintre cele mai bine documentate lucrări citite de mine pe această temă, este cea a vulcăneanului Alin Rus – Mineriadele, scoasă la Editura Cartea Veche, în 2007. Nu am avut, din păcate, plăcerea și onoarea să-l cunosc, deși suntem aproape de aceeași vârstă și probabil drumurile, fizic ni s-or fi intersectat vreodată prin Vale.

Dar nu despre cartea excelentă a domnului Rus vreau să vă vorbesc. Sau nu aceasta este cauza pentru care scriu acest articol. Din contră, cred că după ce am citit-o am luat hotărârea de a nu aborda subiectul. A fost ceva de genul hotărârii de a nu depune efort pentru orele de pian din generală, în momentul în care am început să conștientizez că eu cântam cam ca o cizmă, față de tot ce era muzică în juru-mi. Suferința provocată de mâna ruptă și operată în vacanța dintre a VII–a și a VIII–a, s-a transformat în bucurie când am realizat că ultimul meu an de pian la Școala Generală de Muzică din Petroșani, urma să fie ratat. Aveam o placă în mână, care trebuia scoasă prin operație, în primăvară. Plus fizioterapia. Anul era ratat. Așa am rămas cu doar șapte clase de școală de muzică, iar în dreptul numelui meu, probabil că s-a scris ”abandon școlar”. Bine, mai abandonasem eu odată printr-a VI–a, până a aflat mama. :)

Dar să nu vă mai cânt la pian, că nu de asta ați dat click aici. Am citi de curând o carte faină. Știu, un fost coleg mai deștept și mai citit decât mine ( salut, Eduard Buceawschi), nu mi-ar da dreptate. Probabil nici nu își va pierde vremea cu ea. Acum, nici eu nu sunt așa de naiv ca să cred tot ce e scris în ea. Autorul și-a întocmit notele zilnice, în perioada în care a fost consilierul pe probleme de politică externă, al președintelui Ion Iliescu. Este deci firesc ca impresiile și părerile sale și ale interlocutorilor să fie subiective și influențate de cele trăite și bineînțeles de partea baricadei pe care se aflau. Cert este însă, că atât prin conținut, cât și prin felul telegrafic (note zilnice), în care este scrisă, cartea este foarte interesantă. Mai ales pentru persoane care erau suficient de mature la momentul desfășurării evenimentelor. Eu personal am făcut o groază de printscreen -uri (o am în format pdf – mulțumesc Claudiu), despre diferite subiecte tratate. Intenția e, ca odată și odată să le confrunt, să verific informațiile, din alte surse. Unele dintre aceste printscreen-uri, cuprind informații din cercul președinției, legate de mineriade, mai ales despre cea din septembrie 1991. Mi-am spus că în acest articol voi face o încercare de comparare a lor cu cele din cartea domnului Rus și cu presa vremii. „Grea misie”, vorba lui nenea Iancu. Mai ales acum, după ce am ajuns la jumătatea numărului de cuvinte ”recomandat” pentru un articol și de abia am reușit să spun despre ce e vorba în el. Piane, mâini rupte și alți gărgăuni, din plin în schimb. Nu știu cât o să mai aveți răbdare cu mine, dar oricum, mulțumesc!

Deci din start vă spun, renunț la comparații. O să expun doar acele aspecte pe care eu nu le-am mai citit în nicio altă parte. Informațiile cu totul noi, pentru mine. Așadar, începem?

Miercuri, 25 septembrie 1991: „Îl sun pe Eugen [Dijmărescu], care îmi spune că minerii erau la circa 35-40 de minute de București. În curte, mă întâlnesc cu Sergiu Nicolaescu, care mergea la domnul I [Iliescu] și care îmi spune de crearea „guvernului provizoriu al Transilvaniei” la… Budapesta [într-o sală de cinematograf]. Acum lucrurile încep să se lege: se încearcă din nou un scenariu tip iunie 1990, pe fundalul condamnării și izolării internaționale, ce ar urma să conducă, eventual, la recunoașterea internațională a guvernului respectiv. Îi comunic lui Vasile Ionel această veste, pe care o verifică (se confirmă) la Direcția de Informații a Armatei. Și nouă nu ne spunea nimeni nimic!? În acest context, pregătesc o notă în care fac legătura dintre cele două situații: internă si externă, susținând necesitatea asigurării unei cât mai mari publicități internaționale a acestui gest unguresc, care deconspiră (de parcă mai era nevoie) intențiile Ungariei cu privire la Transilvania. Vorbesc și cu Teo [Meleșcanu] care îmi spune că l-a luat la întrebări pe [Erno] Rudas [ambasadorul maghiar], care ar fi promis să se intereseze și să ia măsurile cuvenite, în cazul în care cei implicați nu erau nebuni!? Propun ca acest demers să fie făcut public și-i conving, mai târziu, atât pe Petre, cât și pe domnul I [liescu] de justețea acestei măsuri. Petre chiar vorbește cu Teo la telefon pentru treaba asta, dar Teo rezistă, spunând că trebuie să așteptăm mai întâi răspunsul guvernului ungar.” [1]

Parantezele sunt ale autorului. În scrierea notelor, folosise inițiale.

Acum, să ne aducem aminte: Eugen Dijmărescu – la acea dată Ministru de finanțe; Sergiu Nicolaescu – regizor, la acea dată senator PSD; Vasile Ionel – fost Șef al marelui Stat Major al Armatei Române, în perioada 28 decembrie 1989 – 30 aprilie 1991. La acea dată era consilier prezidențial, șef al Administrației Prezidențiale; Teodor Meleșcanu – la acea dată, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe; Erno Rudas – la acea dată, ambasador al Ungariei la București – în atenția Securității din 1982 pentru activitatea sa de spionaj, sub umbrela activităților diplomatice – după spusele mai multor publicații online, care de fapt îl atacau pe Călin Popescu Tăriceanu; Hmm!?; Ion Iliescu – președintele României – și la acea dată – ”bunicuța” – domnului Pașcu îi scapă la un moment dat în carte și această poreclă. Din păcate nu mi-am notat pagina; Petre – nimeni altul decât Petre Roman – Prim Ministru, la acea dată.

Discuțiile au loc în Consiliul Superior de Apărare al Țării, la o parte din ședință participând și consilierul Pașcu. Nu o să insist acum cu evenimentele. Cei ce erați destul de mari, așa ca și mine, vă aduceți desigur aminte de asaltul asupra guvernului, intrarea minerilor în Parlament, atacul asupra Președinției, etc. Nu au fost singuri. La atacurile asupra instituțiilor statului au participat și bucureșteni. De altfel această mineriadă, este după părerea multor cercetători, cea mai obscură, din punct de vedere al cauzelor și al motivațiilor.

Un alt pasaj din Note, reproduce în idei principale cuvântarea lui Petre Roman din cadrul ședinței extraordinare a Colegiului Director al F.S.N., al cărui membru era de asemenea domnul Pașcu:

„Petre [Roman], înconjurat de locotenenții săi, vine într-o stare belicoasă. Susține teza puciului de stânga:

evenimentele au fost bine pregătite de campania de presă de culpabilizare a Guvernului, care a culminat cu atacurile lui [Alexandru] Bârlădeanu din Tineretul Liber;

SRI a practicat intenționat dezinformarea;

miza o reprezintă oprirea reformei.

Susține ideea trădării din partea domnului Iliescu, invocând două argumente:

că Pactul semnat de domnul Iliescu cu minerii este o fărădelege, o nelegiuire [pactul a rezolvat conflictul fără vărsare de sânge].

între altele, arată că sunt informații că regele aștepta desfășurarea evenimentelor la Budapesta, unde era în contact cu așa-zisul guvern al Transilvaniei. Se ceruse chiar autorizația de zbor și aterizare pentru un avion particular la Oradea, la care s-a renunțat, când evenimentele au luat turnura cunoscută, îndreptându-se spre rezolvare [nelegiuirea de care vorbea tot Roman înainte]. Că el nu ar fi spus niciodată că-și dă demisia, iar gestul domnul Iliescu de a i-o accepta a fost o lovitură venită din senin [Comunicatul CSAT din noaptea respectivă, cu care Petre a fost de acord, vorbește negru pe alb de demisie]” [2]

Căutând însă acum, câteva imagini de la asaltul guvernului, am dat peste un articol de pagina a 8 – a din România Liberă, 26 septembrie 1991, în care se vorbește despre Guvern Provizoriu al Transilvaniei. A fost creeat de câțiva membrii ai unui partid parlamentar al Ungariei. Deci informația a fost diseminată în spațiul public, chiar dacă doar la pagina 8 a publicației, însă nu am dat eu de ea decât citind cartea. Asta e! Mai bine mai târziu decât niciodată. Îmi cer scuze celor ce știau și le-am pierdut eu timpul.

Se pare că nu s-a putut face o legătură directă între acest guvern provizoriu și plecarea minerilor din Valea Jiului spre București. Că lucrurile au fost suspecte în Valea Jiului până la plecare, o dovedește însă, printre altele, declarația liderului sindicatului de la E. M. Vulcan, Nicolae Croitoru, consemnată de domnul Alin Rus în cartea domniei sale. E lungă și nu o pot reproduce decât foto. Cine dorește să o citească, o să și reușească cumva.

Pentru cine totuși nu are vreme și/ sau răbdare să citească, este vorba de aplanarea unui conflict de muncă la E.M.Vulcan, la schimbul I, probabil în data de 23 septembrie 1991. O parte dintre mineri nu au dorit să intre în mină la schimbul I, iar ceilalți au fost împiedicați să o facă, deși așa cum arată și comunicatul din Zorii noi, reprodus mai jos, solicitările minerilor fuseseră aprobate de Guvern. Miron Cosma a venit la Vulcan, la solicitarea muncitorilor și împreună cu ceilalți lideri de sindicat și conducere, au reușit să aplaneze conflictul. Schimbul I fusese însă compromis. Intrasera în mină doar cei care trăgeau apele si cei care inspectau locurile de muncă. Cosma a plecat spre Petroșani în jurul orei 9:00 și s-a întors la mină, odată cu sosirea minerilor pentru schimbul al II – lea, deci 10:30 – 11:00, ceea ce a dus la reaprinderea conflictului. Cosma nu a putut da o explicație plauzibilă pentru reîntoarcerea sa.

Acum, având în vedere ce se întâmpla la acel moment în jurul României – dezmembrarea Iugoslaviei, tensiunile din Transnistria, puciul împotriva lui Gorbaciov și ceea ce se întâmplase în martie 1990 la Târgu Mureș, temerile că Ungaria ar fi putut fi implicată în tulburări în țara noastră, erau întemeiate. De asemenea faptul că nu s-a bătut prea mult monedă pe acest guvern provizoriu, ține probabil de imposibilitatea dovedirii vreunei legături între cele două evenimente și de turnura care a luat-o mineriada.

Nici prin cap nu îmi trece să spun că minerii au fost unelta ungurilor (deși unelte au fost), este însă posibil ca aceștia (ungurii) să fi fost pregătiți să profite, dacă lucrurile ar fi luat o turnură favorabilă intereselor lor. Nu prea cred în coincidențe în istorie. Și vă îndemn și pe voi, ceea ce mă îndemn mereu și pe mine, să nu judecați personalitățile aflate vremelnic în fruntea țării pentru deciziile luate. Pentru că nu avem cum să cunoaștem toate informațiile care au stat la baza acestor decizii și conjunctura în care au fost luate. Uite, eu cu multă strădanie, am mai dat jos o coajă de ceapă de pe ceea ce numim adevăr. Măcar de ar mirosi ca și ceapa, ca să ne putem ghida spre el. Era o vorbă al lui Murphy, parcă: „Oamenii se mai împiedică câteodată de adevăr, dar de cele mai multe ori, se ridică și merg mai departe.”

De aceea, atât alegerea reprezentanților în democrație, cât și rugăciunile bisericii pentru ei, sunt la fel de importante. :) Alegerea, pentru că, sunt convins, nimeni nu alege doar pentru a-i înjura patru sau cinci ani după aceea și rugăciunile pentru sănătate și luminarea minții celor ce ne conduc, pentru că biserica merge pe premiza că alegem prost. Glumesc, desigur!

No, ce să mai trec la altă informație ”inedită” din cartea domnului Pașcu. E clar, nu sunt în stare să fiu mai concis. Asta e! Poate altă dată. Păcat! mai erau informații inclusiv despre această mineriadă. Bine, nu lămuresc nimic. Din contră, ridică alte semne de întrebare. Eu zic că ajunge pe azi. V-am pupat! Numa’ pe ăi de vor. Așa cum știți.

---

Referințe:
[1] Ioan Mircea Pașcu, Note zilnice. 1990 – 1992. Volumul I: Consilier prezidențial (1990 – 1992), Ed. Corint, București, 2024, pp. 325 – 326; Ibidem, p. 335

Surse imagini:
1; 2; 3, 4, 5, 6 – Alin Rus, Mineriadele, Ed. Curtea Veche, București 2007, pp. 173 – 175; 7;