Narcis și oglinda adevărului

Nu crezi o iotă din ce ți se spune. De când contează părerile celorlalți?! Știi prea bine tot ce este de știut. Adevărul a fost mereu de partea ta. Te privești în oglindă și nu găsești nimic să îți reproșezi. Acum, să fim serioși! Chiar nu există nimic de care să te poți lega. Iar ceea ce este pe dinafară numai bun de admirat, pe dinăuntru capătă amploare. În jurul inimii ți se adună o adevărată simfonie a perfecțiunii. Grădinile suspendate ale Babilonului nu pot cuprinde măreția gândurilor tale. Până și ție ți se întâmplă să rămâi uimit de ideile care se nasc, fără pic de efort, din plămădeala de gânduri.

Ai pasul apăsat, mersul semeț și privești cu îndrăzneală, aproape fără să clipești, pe oricine și-ar rătăci ochii în direcția ta. Ursitoarele nu s-au sfiit să te umple de calități, iar toți băgăcioșii care-ți caută nod în papură nu vor avea decât să se lase păgubași la un moment dat. Nu ai pierdut niciodată o confruntare a privirilor. Oamenii ăștia chiar nu au idee cu cine se contrează. Poate că perfecțiunea nu este de atins, dar tu ești foarte aproape de acel ideal.

Părinții tăi sunt de altă teapă. Nici nu are rost să îți aduc aminte de ei. Îmi pare rău, dar nu te-au meritat. Și dacă te gândești mai bine, poți să-ți dai seama și singur că nimeni nu te merită. Tu ești cu adevărat special. Ai făcut foarte bine că ai plecat de acasă și nu i-ai mai căutat. Nu poți să împarți fericirea de a fi Tu cu alții.

Zilnic îți bei cafeaua cufundat în lectură. Nu citești orice carte, iar pe cele care nu se ridică la nivelul așteptărilor tale le abandonezi fără ezitare. Nu ai vreme de pierdut cu pagini în care nu găsești matrițele care ți s-ar potrivi. Sigur a mai trăit cineva cum trăiești tu sau măcar și-au imaginat ceva asemănător. Fără îndoială, s-a mai scris despre oameni care au sprijinit lumea așa cum o sprijini tu, deși natura nu frământă în palmele ei prea des materie de o asemenea calitate. Umerii tăi împing, aproape fără efort, întregul pământ în jurul soarelui. Dacă nu ai fi trăit în acest prezent plin de nerecunoscători, cu siguranță cineva ar fi scris cel puțin o carte despre tine. Dai pagină după pagină și aluneci pe rândurile celor mulți, căutând, cercetând literă cu literă, cuvânt cu cuvânt. Istoria e scrisă de învingători. Știm cu toții asta. Slovele celor care au supraviețuit ca învinși sunt doar tânguielile unor neputincioși. Slavă celor și-au asumat rolul de stăpâni ai istoriei, au trecut negru pe alb tot ce era relevant, iar acum te poți oglindi în rândurile lor. Ești convins că nu meriți pagina întoarsă a uitării. Altora li s-au ridicat statui pentru mai puțin. Faptele tale au nevoie de un public adevărat. De n-ar fi toți niște nepricepuți...

Chiar dacă lumea uită, chiar dacă lumea nu vede, chiar dacă lumea nu știe, cu tine va fi altfel. Neputințele altora nu sunt problemele tale. Nu văd de ce ți-ar păsa. Nu ar trebui să ai emoții în această privință. Poți uneori să simți, poți să plângi, ba chiar poți să admiți unui suspin rătăcit să te surprindă din când în când. Dar știi prea bine că adevărul tău e singurul care contează. Va ieși la lumină mai devreme sau mai târziu.

Lași pașii să ți se împleticească, te apropii de fereastră și tragi draperiile. Așa simți că poți să respiri. Lumea mai trebuie oprită din când în când. Aprinzi veioza și privești absent praful din bibliotecă. Tragi aer în plămâni, oftezi și realizezi că nu e chiar ușor să faci față tuturor așteptărilor. Prefăcuții pe care îi tolerezi habar nu au cât timp pierzi coborându-te la nivelul lor. Totuși, uneori îți dorești să li te oferi. Orice om cu adevărat mare trece prin clipe de slăbiciune ca printr-un foc ritualic. Dar numai cei slabi nu ajung pe partea cealaltă. Rămân slabi. O figură impunătoare se scutură repede de astfel de apăsări. E bine că te poți retrage între cei patru pereți ai liniștii tale, aici unde poți fi numai al tău. Aprinzi lumina din baie, te postezi în fața oglinzii și te pui din nou pe privit. Să mai zică cineva că lumea în care trăiești nu este una plină de cruzime! Cum să își permită să irosească atenția unui om de nivelul și prestanța ta?! Amatori!

Pe una din străzile care șerpuiesc printre blocurile de garsoniere trece o mașină cu gunoi. Trăncănitul metalic ajunge până la urechile tale. Dacă nu ar fi urletele vecinilor, ușile trântite la orice oră, melodiile fredonate în timpul dușurilor interminabile și mirosul de ceapă prăjită, viața ta ar avea spațiul sacru pe care îl merită. Închizi ochii și expiri pufnind exasperat. Te sprijini de marginea chiuvetei și oftezi. Nu e vina ta că nimeni nu ți-a văzut potențialul. Ai fi putut să faci atât de multe lucruri mărețe dacă ți s-ar fi dat șansa potrivită. Câți dintre plebeii care traversează acum strada au parte de un narator, un glas care să le urmărească destinele jupuite de recunoaștere? Exact! Niciunul! Îți stăpânești cu greu lacrimile. Închizi ușa băii și dai drumul apei să curgă.

Ți se pare nedrept. Au cu toții noroc că nu ai ajuns acolo unde ar fi trebuit. Le-ai fi arătat că nu te merită și i-ai fi pus la locul lor. Ghemuit lângă cadă, rămâi cu mâna întinsă sub șuvoiul de apă. Măcar de-ar fi fost caldă...