Nu vrem egalitate. Vrem șanse egale de a fi… inegali.
Mitul egalității care îți spală creierul
În fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua și privesc prin geam spre parcul de pe strada mea, observ ceva care mi se pare a fi una dintre cele mai profunde lecții de filosofie oferite de natură: nu există doi arbori identici.
Nici măcar frunzele aceluiași copac nu seamănă perfect una cu alta. Și totuși, fiecare are același drept la lumină, la apă, la pământ.
Poate că aici se ascunde cea mai mare înțelepciune pe care o poate învăța omul: distincția subtilă, dar fundamentală, între egalitatea de șanse și egalitatea de rezultate.
Trăim într-o epocă în care cuvântul “egalitate” a devenit un fel de mantra universală, repetată obsesiv până când și-a pierdut sensul.
Politicienii îl invocă, intelectualii îl analizează, masele îl scandează.
Dar câți dintre noi ne-am oprit vreodată să ne întrebăm: ce anume înseamnă, de fapt, această egalitate pe care o dorim cu atâta ardoare?
Pentru că, să fim sinceri cu noi înșine — și sinceritatea este poate singura virtute pe care n-ar trebui să o negociem niciodată —, când vorbim de egalitate, de cele mai multe ori vorbim de o utopie care neagă însăși natura umană. Vorbim de o lume în care diferențele ar fi anulate, în care meritele ar fi nivelare, în care excepționalitatea ar fi considerată o anomalie de corectat.
Dar ce fel de lume ar fi aceea? Ce fel de existență am duce dacă am fi cu toții la fel de inteligenți, la fel de creativi, la fel de harnici, la fel de pasionați? Ce sens ar mai avea efortul, dacă rezultatul ar fi garantat să fie identic pentru toți?
Să ne gândim, pentru o clipă, la un concurs de pictură. Egalitatea de șanse înseamnă că toți participanții primesc aceleași pensule, aceleași culori, aceeași pânză și același timp pentru a-și realiza opera.
Egalitatea de rezultate ar însemna ca toate tablourile să fie identice sau ca premiul să fie împărțit în mod egal între toți participanții, indiferent de valoarea artistică a creației lor.
Care dintre aceste două viziuni credeți că ar da naștere la arta adevărată? Care ar stimula creativitatea, pasiunea, dorința de a depăși limitele propriei capacități?
Răspunsul pare evident, dar acceptarea lui necesită un curaj pe care nu toți îl avem: curajul de a admite că inegalitatea nu este doar inevitabilă, ci și necesară pentru progresul uman.
Ideologia egalității absolute ne șoptește la ureche o minciună seducătoare: că diferențele dintre oameni sunt exclusiv produsul circumstanțelor sociale, că talentul este o iluzie, că succesul este întotdeauna nemeritat, că eșecul este întotdeauna victimizare.
Această perspectivă nu doar că neagă evidența zilnică — diferențele uriașe de aptitudini, de motivație, de perseverență pe care le observăm între oameni —, dar cultivă și o mentalitate periculoasă: aceea că nimeni nu este responsabil pentru propriile alegeri și consecințele lor.
Când transformăm orice diferență de rezultate într-o injustiție socială, când explicăm orice succes prin privilegii și orice eșec prin discriminare, nu facem decât să infantilizăm omenirea. Îi răpim individului cea mai prețioasă posesie a sa: responsabilitatea pentru propriul destin.
Subscribe
Să observăm un paradox fascinant: societățile care au implementat cel mai radical ideologia egalității absolute au produs, invariabil, cele mai extreme inegalități.
De la experimentele comuniste ale secolului XX până la politicile contemporane de “discriminare pozitivă”, rezultatul a fost același: o nouă clasă privilegiată (cea care administrează egalitatea) și o masă de oameni privați de motivația de a excela.
Pentru că — și aici ajungem la esența problemei — egalitatea forțată nu elimină ierarhiile, ci doar le ascunde sau le transferă.
În loc să avem ierarhii bazate pe merit, competență și performanță, ajungem să avem ierarhii bazate pe conformism ideologic, pe capacitatea de a manipula sistemul sau, pur și simplu, pe apartenența la grupurile “corecte”.
Să ne întoarcem la parcul de pe strada mea.
Stejarul înalt nu se simte vinovat că întunecă tufa de trandafiri. Trandafirul nu își reproșează că nu poate oferi umbra unui drumeț obosit. Fiecare își joacă rolul în ecosistem, fiecare contribuie cu ceea ce poate da mai bine.
Aceasta ar trebui să fie și viziunea noastră asupra societății umane: nu o masă uniformă de indivizi identici, ci un ecosistem complex în care fiecare își găsește locul în funcție de ceea ce poate oferi mai bun.
Chirurgul salvează vieți prin dexteritatea și cunoștințele sale excepționale. Măturătorul de străzi contribuie la frumusețea și sănătatea orașului prin conștiinciozitatea sa. Artistul îmbogățește sufletele prin sensibilitatea sa unică. Fiecare este inegal cu ceilalți, dar fiecare este indispensabil.
Ce ar însemna, atunci, o societate cu adevărat justă?
Nu una în care toți primesc același lucru, ci una în care toți au aceeași oportunitate de a-și valorifica potențialul unic. Nu una în care diferențele sunt negate, ci una în care ele sunt celebrate și puse în slujba binelui comun.
O societate în care copilul cu talent pentru matematică nu este împiedicat să exceleze în numele “egalității”, dar în care copilul fără acest talent nu este considerat inferior. O societate în care succesul este recompensat, dar în care și eșecul este tratat cu demnitate și înțelegere.
O societate, în fine, în care înțelegem că adevărata egalitate nu constă în a fi toți la fel, ci în a avea toți șansa de a fi cât mai autentici cu putință.
Nu vrem egalitate. Vrem justiție.
Nu vrem să fim toți la fel. Vrem să avem toți șansa de a fi cât mai diferiți, cât mai autentici, cât mai buni în ceea ce știm să facem mai bine.
Pentru că într-o lume cu adevărat dreaptă, mărimea ta nu se măsoară prin comparație cu ceilalți, ci prin măsura în care reușești să-ți împlinești propriul potențial.
Și aceasta, dragii mei, este singura egalitate care merită cu adevărat luptată: egalitatea șanselor de a fi sublim de inegali.
 | A guest post by
|