O lume s-a oprit

O lume se oprește.

Tresar și nu pot să nu mă gândesc că poate e chiar lumea mea. Mă scutur de frisonul care mi se strecurase nechemat pe sub piele. Cine își poate asuma nemișcarea? Respir ușurat. Sunt bine. Fizica, cu toate legile ei, încă domnește. Îmi place să cred că sunt cu picioarele pe pământ. Visul rămâne, în toate cazurile, suspectul principal. Încerc să găsesc sensul celor de mai înainte. O lume s-a oprit. Prinsesem ultimele clipe ale rotației sale. Energia i se evaporase. Nimic ieșit din comun.

Totul în univers se învârte, cumva miraculos, în jurul a ceva, cu c mic sau chiar a Ceva, cu C mare. Importanța și dimensiunile par să fie aleatorii. Rotația și Revoluția sunt universal valabile. O axă imaginară proprie, gravitația altor corpuri, atracția imposibil de negat a lumilor diverse, capcanele luminoase ale stelelor incandescente, ba chiar spiralele nenumăratelor galaxii sunt file numerotate ale dosarului cosmic. Iar eu, pripășit pe colțul meu de lume, sunt observator fără voie al unui fenomen pe care îmi storc creierul să îl înțeleg.

Până să mă adun, o altă lume se rostogolește în peisajul pe care nu îl descifrasem încă. Pe lângă ambele lumi trece în viteză alta, în timp ce, fără să îmi ofere răgaz de a băga la cap succesiunea fantastică, încă una se lovește puternic de perete. Nu îmi dau seama dacă eu sunt cel care se mișcă sau grindina lumilor se năpustește peste mine. Sunt într-o cameră sau îmi răsucesc gâtul privind cerul? Caut prin buzunare legile fizicii. Nu le mai găsesc. Pesemne că visez. Mi s-au aprins becurile scepticismului. Dar dacă tot sunt aici intru în horă. Îi fac jocul. Amân trezirea.

Înaintez. Pășesc ca pe aer și las căutările concretului pentru altă ocazie. Scena se completează cu priveliștea dezolantă a unei alte lumi care se usucă atârnând de creanga unui copac. Aerul pe care îl plimb prin plămâni dezintegrează în câteva secunde o lume rătăcită. Plutea ca puful de păpădie pe aerul cald al verii. Mă scuz instinctiv. Nimeni în jur să mă audă.

Mă așez. Sunt pe covorul din camera unui copil curios. Bile colorate, din sticlă, vărsate alandala, mi se învârt pe lângă degete. Lumea mea, a ta, lumea ei, lumile oamenilor pe care nu o să îi cunosc niciodată, lumi prezente, lumi stinse, lumi pe care nici măcar nu mi le pot imagina se rostogolesc, se ciocnesc pe ici pe colo și apoi se opresc așteptând atingerea. Toate există. Din când în când, în alte planuri, nevăzute, se sting trecând razant, milimetric, unele pe lângă altele.

Uitasem. O lume se oprise la un moment dat. Care era însemnătatea? Mereu par să răsară variante mai bune. Între timp lumile nu contenesc din a se opri. Nici nu apuc să mă dezmeticesc și se mărește lista sferelor pierdute, iar eu rămân restant cu căutările păgubașe ale sensurilor. Îmi alunecă din gând ca trupurile zvelte de păstrăvi care se avântă în amonte sfidând cursul normal al apelor. Ce pot să fac decât să observ?

Trec plin de regrete și de păreri de rău pe lângă lumile căzătoare și mai prind o gură de aer în plus. Tresar și mă gândesc la lumea mea. Mă scutur de frisonul strecurat nechemat pe sub piele. Nu o să fiu niciodată pregătit pentru nemișcare.

Parcă visam, nu?