O lungime de vis

Visul, nestăpânita creatură nocturnă, trăiește bine ascuns, ferit de privirile altora, sclipind a fulger în furtuna somnului. Subconștientul livrează, de obicei, după propriile reguli. Gândurile zilei sunt copiate și răstălmăcite, tăiate în bucăți, tocate fără noimă și aruncate în scene ale absurdului de îndată ce închidem ochii. Totul se află la o lungime de vis.

*

 Trenul nu a avut întârziere. Rareori mi s-a întâmplat să am ghinion și să nu ajung la timp. Aș fi vrut să îmi dezmorțesc picioarele într-o plimbare, dar oboseala se făcea simțită. A mai contat și faptul că nu știam mare lucru despre orașul în care mă aflam. M-am căutat prin buzunare după ceva mărunțiș. Am estimat că aveam suficienți bani pentru o cursă la un preț decent. Sigur nu aveam mult de mers. Notasem adresa la care trebuia să ajung pe un colț de ziar. Am rupt bucata de hârtie la repezeală, cu câteva minute înainte de a ieși pe ușă. Nu găsisem altceva la îndemână pe care să fi scris. Mâzgălisem fără tragere de inimă numele orașului, strada cu număr, bloc și apartament, alături de ceea ce înțelesesem că ar fi un cod de acces. Am ieșit din gară pe una din căile de acces secundare și m-am îndepărtat doar cât să îi evit pe taximetriștii care așteptau în dreptul coloanelor de lângă ieșirea principală. Asta ar trebui să fie regula de aur a călătorului, oriunde în lume. Nu am avut mult de așteptat. Un taxi venit de pe o stradă lăturalnică s-a oprit în dreptul meu, la câteva minute după ce mă proțăpisem, cu mâna ridicată, pe marginea trotuarului.

 I-am întins șoferului fițuica cu adresa, iar după cum a dat din cap am înțeles că sunt pe mâini bune. Cât a durat cursa am ascultat câteva din nocturnele lui Vivaldi. A fost o surpriză plăcută. Nu aveam de ce să fiu suspicios. Ce ascultător ar unor asemenea piese ar fi pus pe înșelat încrederea clienților? Notele armonioase nu au avut o viața ușoară. S-au chinuit, stoarse de vlagă, să îmi ajungă la urechi. Boxele vechi ale automobilului concurau serios cu turațiile motorului. Am primit fără să strâmb din nas pastilele muzicale. Era mai mult decât aș fi putut să cer la o oră așa de nepotrivită. Perspectivele unei conversații mă afundaseră în buretele banchetei din spate. Încercasem să mă fac cât mai greu de văzut. Mișcarea a funcționat de minune. Nu am scos nici măcar o vorbă tot drumul. Am ajuns la destinație, am plătit cursa și am coborât din mașină în timp ce încercam să îmi dau seama încotro trebuia să mă îndrept.

 Dimensiunile blocului pe care îmi fixasem privirea erau ieșite din comun, menite să taie respirații. Pe o plachetă metalică erau trecute exact datele de pe bucata mototolită de ziar. Eram unde trebuia să fiu. Aleile din fața clădirii se răsuceau în jurul unor petice de pământ pline cu flori. Lumina artificială a felinarelor le răpea farmecul. În timpul zilei probabil m-ar fi lăsat cu gura căscată. Singurul mod prin care puteam intra în clădire era prin cabina panoramică a liftului. Nu existau alte uși pe care le-aș fi putut folosi. Nici ieșiri de siguranță nu am văzut în apropiere. Scăpat de indecizia alegerii am urcat în lift. La scurt timp după ce m-am pus în mișcare, spre un etaj pierdut printre nori, urma să descopăr că proprietarii aveau acces direct în apartamente, într-un mod de-a dreptul neo-burghez, deși coloana ascensorului o împărțeau în mod democratic. Ca tabloul să fie complet, mă așteptam să dau nas în nas cu un valet care să îmi ceară haina sau o guvernantă care să îmi înșire, cu nasul pe sus, regulile casei. Nu a fost cazul. Codul tastat la repezeală mi-a permis, după urcușul de rigoare, accesul în holul locuinței.

Trei câini se lăfăiau în spațiul generos din spatele ușilor. Nu mă așteptasem la o așa întâmpinare. Din fericire dulăii nu m-au băgat în seamă. Nici o ureche ciulită, nici un dat din coadă, nici un nas care să mă adulmece. Am țopăit cu ceva emoții peste paznicii adormiți și m-am îndreptat către o lumina difuză care îmi ghida pașii. Am cotit la stânga și am intrat într-un living generos. Tocmai ratasem o petrecere pe cinste. Pe o masă încărcată cu farfurii mânjite cu resturi de mâncare tronau, ca un set de popice, niște sticle goale de șampanie. Pe lângă ele, răspândite fără noimă, deformate de strânsorile oaspeților însetați, erau și câteva cutii de bere. Am sperat în zadar că una dintre ele ar fi rămas nedesfăcută. Nu am avut pic de șansă. Am plescăit a sete și mi-am mutat atenția în altă parte. Nările mi se încărcaseră cu aerul îmbâcsit al locuinței. Materialul tocit ale canapelelor duhnea a țigări. Fumaseră nopți la rând ca să ajungă la un miros atât de pregnant. Nu îmi puteam da seama când se aerisise ultima oară. Am vrut să deschid ferestrele, dar am descoperit că în spatele draperiilor de catifea se afla doar peretele, unul la fel de neted ca tavanul. Deși absurd, tocmai găsisem motivul aerului stătut. M-am aruncat obosit pe unul din fotolii. Era mai mult decât puteam duce. Nu mă interesa care ar fi fost ideea genială din spatele unei astfel de abateri. Pur și simplu nu îmi păsa. Am închis ochii și m-am cufundat în pernele moi.

Un balans straniu, venit de nicăieri, a anunțat cutremurul. Simțisem de multe ori acea mișcare inconfundabilă de care nu mă puteam ascunde și nici nu mă puteam feri. Mugetul etajelor scuturate se ridica amenințător de sub plafoanele suprapuse. Palmele mi se crispaseră pe rezemători și nu mă puteam gândi la mare lucru. Am strâns din dinți. Pulsul anunța că inima hotărâse să o ia la fugă fără să mă mai întrebe dacă o însoțesc sau nu.

*

‒ Bilet aveți?

Am deschis ochii și am întâmpinat buimac privirea controlorului. Nu i-am răspuns. M-am ridicat ca Lazăr, proaspăt ieșit din mormânt, străin de tot ce mi se întâmpla. Strecurându-mă pe lângă corpul său rotofei, am pășit pe culoar.

‒ Ei bine? Biletul? Îl aveți? a insistat.

Am scotocind a pagubă prin buzunare. Nu am găsit nimic din ceea ce aparent trebuia să ofer la schimb pentru serviciile de care, până să fiu trezit, habar nu aveam că mă bucur. În același timp vânam repere care să îmi confirme că visez. Tot ce îmi aminteam era că mă așezasem pe un fotoliu, într-un apartament neobișnuit, dintr-un oraș în care nu mai călcasem până în acea seară. Un cutremur se iscase din senin. Ațipisem în apartament și visam trenul sau viceversa? Dacă mă înșelam și totul era aievea? Nu mă puteam așeza liniștit într-una dintre povești. Nu aveam idee care era visul și care era realitatea.

Roțile trenului loveau șinele și îmi inundau urechile cu sunetul lor sacadat. Eram scuturat de mișcarea vagonului, iar pe geam puteam să văd cum se derulau cablurile de oțel ale unui pod suspendat. M-am întors către omul în uniforma albastră, pregătit să îl întreb unde ne aflăm. Un zvâcnet m-a trimis, în sus, prin foile de metal ale compartimentului. Pluteam peste șirul de vagoane care se deplasa netulburat pe podul interminabil. Puteam să cuprind cu privirea, nestingherit, întregul peisaj. Imponderabilitatea s-a terminat la fel de brusc cum începuse și am căzut, ferindu-mi instinctiv fața cu antebrațele încrucișate, înapoi în tren. Mirosul acru de urină al toaletei mi-a trezit simțurile. Am împins cu umărul ușa îngustă și am ieșit către ceea ar fi trebuit sa fie restul vagonului. Am picat în gol. Șinele se deșirau ca două gheme lovite de labele unor motani puși pe șotii. Privirea îmi alerga după un punct de sprijin, în timp ce pleoapele se luptau cu intenția mea de a le ține deschise. Nimic nu mă mai putea salva. Mă prăvăleam ca un nătărău de pe marginea unui bazin fără apă. Garnitura de tren se îndepărta, iar zgomotele se topeau treptat. Picam necontrolat. Pe dinăuntru mă sfâșia o panică greu de stăpânit. O simțeam traversându-mi corpul de parcă ar fi fost o herghelie de cai sălbatici. Le simțeam copitele lovindu-mi mușchii fără menajamente. Număram în gând secundele pe care le mai aveam de trăit până la impactul inevitabil. Mă prăbușeam fără oprire și corpul consemna dictatura gravitației printr-o paletă de grețuri care ar fi făcut invidios orice fan al roller-coasterelor. Respiram tot mai greu, iar senzația de rău mă chinuia fără milă.

*

Am tresărit. Clipeam des de sub pilota călduroasă. Șansele de supraviețuire tocmai îmi crescuseră vertiginos. Îmi simțeam picioarele reci, în ciuda faptului că transpirasem din belșug. Mi-am reglat suflul cu greu. Gâfâiam mai ceva ca o locomotivă cu aburi rămasă fără plinul de cărbuni. Ceasul mi-a confirmat că dormisem cu mult peste numărul de ore cu care eram obișnuit. Pierdusem, fără îndoială, trenul.