Pădurea de regrete

Sforile de care atârnau coli de hârtie, tăiau camera în sute de felii. Nu aveam idee dacă aș mai fi rămas întreg după ce aș fi traversat livingul. Puteam să merg aplecat pe sub pădurea inversată, dar îmi plăceau provocările. Orice mișcare pornea un val de celuloză care se deplasa în toate părțile, în același timp, și se oprea foșnind lovind pereții. M-am răsucit pe călcâie și am ieșit pe hol. Am tras ușa după mine și apoi am revenit. Clanța a scârțâit timid, lemnul lăcuit transforma lumina în cercuri de chihlimbar, iar balamalele au redeschis lin ușa. Măturam parchetul cu privirea și amânam momentul adevărului. Mă așteptam să fie toate la locul lor. Peisajul îmi refuzase invitația la dispariție. Forfota îi reconfirma prezența.

Pe fiecare bucată de hârtie se puteau descifra cuvinte scrise la întâmplare. Privirea îmi aluneca liberă peste șiruri suprapuse care și-ar fi dorit să facă parte din propoziții sau fraze. Erau prinse în iluzia sensului. Nu știam dacă sunt un complice al descifrării de simboluri, un Champollion de mâna a doua sau un simplu spectator. Mesajele se aglomerau și mimau teorii pe care nu știam cum să le interpretez. Deveneau lizibile doar când atârnau inerte. Am început să citesc pe sărite. Nu putea fi vorba de vreo ordine anume. Păreau să fie câteva scuze, o droaie de cereri de iertare și o serie de regrete. Se adunau, cu puțină atenție, capitole întregi de emoții. Nu știam dacă era vorba de un abandon sau o reafirmare, toate puse în scenă într-un mod creativ. Și, până la urmă, ale cui erau emoțiile? Cine era cel care le scrisese? Fuseseră mai mulți autori?

Foșnetul, slab și aparent nesemnificativ, devenea tăios pe măsură ce avansam prin cameră. Mă opream din când în când. Mă străduiam din răsputeri să nu mă pierd în valuri. Paginile pe care le treceam cu vederea îmi foșneau revoltate pe lângă urechi. Toate aveau câte ceva de spus. Îmi împingeau spre gânduri cuvintele pe care le purtau la vedere. Din neatenție le-aș fi putut primi ca și cum ar fi fost ale mele și s-ar fi răspândit libere în lume, dacă m-aș fi pomenit rostindu-le.

Am apucat câte sfori am putut prinde cu ambele mâini și le-am smuls în timp ce îmi făceam curaj, urlând. Urlam de frica literelor care s-ar fi putut alia împotriva mea. Urlam ca nu cumva să le fac loc în mine. Urlam ca nu cumva să le fac loc în lume. Nu mă puteam opri. Cu sforile răsucite peste pumni, smuceam încontinuu. Am mers încet din colț în colț, din perete în perete și nu m-am oprit până nu a mai rămas nimic agățat de tavan.

Așa m-au găsit. Aveam bucăți de glet lipite de față, fragmente minuscule strecurate prin păr, iar pe haine se adunaseră particule ca niște fulgi de zăpadă care nu știau să se topească. Făcusem liniște. Parchetul era acoperit de colile mototolite. Capete de sfoară zăceau inerte, parâme rămase fără vele, smulse de furtună.

‒ De ce? m-au întrebat în cor, apăruți de nicăieri.

Nu aveam ce să le explic. Rămăsesem fără cuvinte.

‒ Ce ai avut cu norii? și-au continuat interogatoriul.

Nori? Ce nori? Probabil nu văzuseră cerul vreodată. Cine le-o fi dat la schimb văzduhul pe un amărât de tavan? Risipa de hârtie să le fi fost nori? Cuvintele să le fi fost picături de ploaie? Palmele mi se strângeau peste paginile sfâșiate. Nici urmă de nori. Nici urmă de ploaie. Mă simțeam ca un criminal rămas la locul faptei. Eram pregătit să răspund pentru atrocitățile de care mă acuzau.

‒ Ce-ai vrut să demonstrezi? i-am auzit întrebându-mă.

Nu le-am dat socoteală. Cine își pierde vremea cu vedenii? Priveam pe fereastră absent. Probabil își doreau o confruntare. Habar nu aveam ce ar fi făcut cu răspunsurile mele. Nu aveam nimic să le spun. Le ofeream din plin indiferența mea. Ar fi trebuit să le fie de ajuns.

‒ De ce?

Repetându-se, montau scena și pentru celelalte două întrebări. Eram pregătit să le ignor în aceeași notă. Vocile ajungeau la mine ca și cum fi fost aruncate peste un pod pe care îl auzeam arzând. Eliberasem camera de tot și de toate.

‒ Dar cu norii ce-ai avut?

Nu găseam puterea să dau din mână a lehamite.

‒ Ce-ai vrut să demonstrezi?

Am respirat profund și am așteptat să termine cu semnele de întrebare. Glasurile li s-au stins. Au dispărut așa cum au intrat în scenă și m-am putut ridica în liniște. Am plecat fără să mai privesc înapoi. Aveam nevoie de alte cuvinte.