Picaj

Era important să îmi țin mintea ocupată.

Era important să îmi țin mintea ocupată. Mi-am lăsat ochii să urmărească o particulă albă care plutea nestingherită. Mă bucuram că descoperisem ceva care nu făcea parte din peisaj. Plana fără direcție. Nimic din consistența ei nu îi trăda natura. Nu mă puteam hotărî ce ar fi putut să fie. Mătreață? Praf? Hârtie? Polistiren? Zăpadă? Treceam în revistă posibilități pe care în același timp le catalogam ca gânduri aiurea. Zăpadă?! Cum să fi nins în interiorul unui avion? Eram așezat pe locurile din apropierea aripii stângi, iar cele două motoare care munceau de zor de dincolo de hublouri își făceau simțită prezența din plin. Nu era cel mai confortabil zbor. Transpiram serios cu fiecare vibrație a fuzelajului și, în plus, mă pomenisem cu o grijă în plus. Cu simțurile încărcate de stimuli, mă străduiam să respir calm și să evit panica. Nu este o grijă în plus, mi-am spus în gând, e ceva care o să mă ajute să trec peste clipele astea incomode mai ușor. Este doar curiozitatea îmboldită să mă ajute. Da! Exact asta este! Am răsuflat zgomotos, pe nări, aerul pe care îl blocasem în plămâni de secunde bune. Hai înapoi la particula plutitoare neidentificată. Ha ha... P.P.N.! Ce abreviere complet scoasă din context. De unde să fi nins?! Ar fi fost imposibil. Ce joc tâmpit de-a imaginația mi-am găsit! Și ce moment îmi alesesem... Eram dezamăgit de mine. Nu făceam față situației. Presupusul fulg s-a lăsat atras de electricitatea statică. Freamătul corpului meu o genera din plin de sub puloverul de lână. L-am urmărit cum mi s-a așezat pe mâneca mâinii drepte. Undeva în rândurile din spate, un copil a izbucnit în plâns. Hohotele necontrolate erau în dezacord cu încercările anemice ale părinților săi de a-l liniști. Insistau cu explicații care nu-i erau de folos copilului cuprins de o teamă pe care o înțelegeam mai bine decât mi-aș fi dorit.

Din când în când în difuzoare se auzea un pârâit scurt. Vocea căpitanului se lăsa așteptată. Însoțitorii de bord care ar fi trebuit să ne asiste erau pe nicăieri. Luminile parcă pâlpâiau pe ritmul unei melodii pe care nu o auzeam. Aveam urechile înfundate. Am încercat să casc forțat. Degeaba.

Mi-am reamintit de fulgul rebel. Am descleștat palma de pe mânerul scaunului și mi-am apropiat antebrațul de față ca să pot privi mai bine. Brusc, turbulențele au crescut în intensitate. Simțeam cum materialul pantalonilor mi se lipea de coapse. Picioarele se alăturaseră transpirației generale. Îmi tremurau genunchii. Tălpile îmi amorțiseră. Am apucat din nou mânerul scaunului. Mi-am lipit capul de spătar. Am închis ochii. Refuzam clipa. Mă aruncam forțat într-o lume imaginară, dar vocile crispate ale celorlalți pasageri mă tot trăgeau înapoi. Am aplicat la nimereală, în gând, metode stoice de îmbărbătare, cele pe care mi le puteam aminti, dar nimic nu funcționa. Eram din ce în ce mai aproape de a îmi pierde controlul. Incertitudinea legată de acel a fi sau a nu fi al fulgului de zăpadă m-a rechemat. Am deschis ochii și am privit spre plafon. Trebuia să știu. Aveam nevoie să știu. Altfel, simțeam că înnebunesc. Cerul era de un albastru care m-a făcut să lăcrimez. Norii nu puteau să țină pasul cu viteza cu care planam, dar se răzbunau aruncând spre noi cu bulgări de zăpadă, așa cum copiii care locuiau în cocioabele de pe câmpul din afara orașului obișnuiau să ia la țintă vagoanele trenurilor. Am zâmbit. Dacă nu aș f fost prins de scaun cu centura de siguranță m-aș fi băgat la un bulgărit. Mai întâi m-a surprins sunetul. M-am auzit râzând în hohote. Parcă nu eram eu. Mai apoi mi-am simțit obrajii scuturându-se sub comenzile isterice ale mușchilor feței. Râdeam cu lacrimi.