Piticu’, „El Lider Maximo” și eu

Cum au părut dictatorii comuniști Nicolae Ceaușescu și Fidel Castro la același nivel, fără să fie, în niciun sens

Privesc îndelung la imaginea de arhivă (sursa: Fototeca online a comunismului românesc, cota arhivistică 53/1972) în care Nicolae Ceaușescu, care avea 1,68 metri, se uită de la cam același nivel în ochii lui Fidel Castro, care avea 1,91 metri. Cel mai probabil, nu e un trucaj realizat în laboratoarele foto ale presei comuniste (știu ce vorbesc, am cunoscut retușori la „Tineretul liber”, ziarul care a moștenit „Scânteia tineretului”, mi-e familiară modalitatea prin care lui Ceaușescu, având capul descoperit într-o fotografie cu omologul său bulgar Todor Jivkov, i s-a pus la retuș o pălărie pe cap, neobservând nimeni pînă la publicare că românul avea deja una, dar o ținea în mână). E, presupun, o iluzie optică generată de locul din care a fost făcută fotografia sau, pur și simplu, de faptul că „El Lider Maximo” stătea pe o treaptă mai jos în momentul în care au fost surprins alături de cel căruia nu i-am spus niciodată, cu familiaritatea poporului român, nea Nicu, respingând orice undă de simpatie de care aș fi putut fi suspectat.

Am consemnat vizita lui Fidel Castro la București în cartea #ÎnTimpCeTuDormeai (Editura Trei, 2018) , care mi-a adus o unică nominalizare - dar și o împovărătoare condamnare, o singură dată-n viață ești demn să debutezi! - la premiile Uniunii Scriitorilor, pentru debut. Iată fragmentul cu pricina: „Pe Fidel l-am văzut la București, în 1972, chiar pe strada mea. Tocmai împlinisem trei ani. Firește, acestea nu pot fi amintirile mele, sunt recompuse din memoria familiei, dar se bazează pe mărturii de încredere, astfel încât le asum. Fidel Castro se afla pentru trei zile în România și fusese în «vizită de lucru» la uzinele 23 August, fief-ul electoral și deopotrivă mândria lui Nicolae Ceaușescu. Pe traseu, oamenii au fost convocați să ovaționeze înaltul oaspete străin, dar unii au venit și din curiozitate. De pildă, pe mama, care era casnică, n-avea cine s-o convoace. După ce a ieșit din bloc, s-a apropiat de bulevardul pe care urma să treacă alaiul prezidențial. Mă ținea în brațe, ca să văd mai bine. Cei doi șefi de stat se aflau într-o mașină decapotabilă, iar expresia, demnă de limbajul de lemn al epocii, «înaltul oaspete străin” era în sfârșit și adevărată: Fidel avea o statură impresionantă, în timp ce «al nostru» era, dacă vă amintiți, foarte scund. Când mașina cu cei doi a trecut, cu viteză de dric, pe lângă noi, am strigat cât m-au ținut bojocii, ca să fiu sigur că mă aude mama printre oamenii care ovaționau: «uite, mamă, ce mic e tovașălu’!». De fapt, am vrut să spun «tovarășul» – probabil, auzisem în mulțime acest apelativ, fiindcă la noi în casă i s-a spus doar Piticu’ sau Nebunu’ de când mă știu – doar că la vârsta aia și până când am fost dat la școală, stâlceam cuvintele. Firește, mama s-a speriat de porumbelul care-mi ieșise pe gură și a luat-o la sănătoasa cu mine cu tot, dispărând printre blocuri. Împăratul era gol. Doar că nici măcar unui copil nu îi era permis să spună un adevăr evident și, în fond, inofensiv. Iar în presă fotografiile oficiale erau retușate (era să scriu «photoshopate») masiv și realizate din unghiuri favorabile, încât Castro și Ceaușescu păreau cam de aceeași înălțime! Vedeai o realitate, iar apoi, dacă citeai cronica realității, te trezeai transportat într-o altă realitate, prin grija «Ministerului Adevărului»”.

Când m-am făcut ceva mai mare - nu mai sugeam bomboane cubaneze, trecusem la oribilele țigări „Ligeros”, cu filtru, costând 9 lei la cârciuma de cartier Rucăr, și „Popular”, 5 lei, fără filtru și fără dubiu că țineai între degete trestie de zahăr învelită grosolan în hârtie de ziar - m-a frapat că țara era condusă de unul care stâlcea cuvintele ca mine când fusesem mic. Ceaușescu spunea „tutulor”, „pretini” și „Iepoca de Aur” (mi s-au strepezit dinții când am constatat că și dirigintele meu din gimnaziu pronunța, cu o împăunare de neînțeles, la fel). Că olteanul din fruntea statului vorbea limba română cu un accent regional, mai treacă meargă. Însă mi se părea din cale afară de greșit faptul că, fie și în exprimarea unei persoane needucate, provenită dintr-un Scornicești uitat de Dumnezeu, accentuarea substantivului „prevedere” era pe a doua silabă, nu pe a treia. Dar că persoane de la oraș, chiar din Capitală, cu studii presupus mai așezate decât cele ale unei calfe de cizmar, pronunțau aidoma - da, și crainici de televiziune, influencerii de ieri - mi s-a părut prea de tot. Erau servili? Sau doar niște bieți supraviețuitori ai unei dictaturi fonetice?

Nu am date să compar pronunția lui Ceaușescu în română cu cea a lui Castro în spaniola cubaneză și nici nu găsesc relevant. Însă în ceea ce privește discursurile ținute de fiecare în parte, Ceaușescu îi era net inferior lui Castro. Și nu mă refer la volumul discursului, aici Castro rămâne campion neîntrecut chiar și după incinerare, se știe că a deținut titlul din Cartea Recordurilor Guinness pentru cel mai lung discurs ținut vreodată la Națiunile Unite (patru ore și 29 de minute), în septembrie 1960, iar cel mai lung discurs al său înregistrat în Cuba a fost în 1986 - șapte ore și 10 minute la Congresul Partidului Comunist din Havana. Înainte de vorbăraia de la ONU, a precizat că urma să fie scurt! Vreau să mă refer la calitatea discursivă, la care Castro excela, iar Ceaușescu suferea.

Ceaușescu se exprima ca un pârâiaș anemic, poticnit, sufocat de grohotișul defectelor de vorbire și al educației precare, Castro avea debitul colosal al unui fluviu. Când Ceaușescu vorbea liber, căci era în stare să o facă, favorizat însă de limbajul de lemn cu locuțiuni găunoase ușor de reținut, era o catastrofă. Fidel avea și el discursuri scrise, dar se ținea prea puțin de text, fiindcă era un orator în adevăratul sens al cuvântului, capabil să improvizeze la nesfârșit, bazându-se pe chestiuni pe care le citise - multă maculatură marxist-leninistă, însă, orișicât, nu un limbaj artificial.

Iată o mostră de incoerență și de retorică jalnic de căznită, denotând puținătate spirituală și adresabilitate accesibilă persoanelor cu același grad redus de gândire, dintr-un discurs celebru ținut de Nicolae Ceaușescu în ultimul an al domniei sale (am păstrat grafia originală): „Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de patru miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna... o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). Şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchită care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpîn şi va rămîne veşnic stăpîn al destinelor sale, a bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)”.

Or, la capitolul discurs, Fidel Castro era strălucit. Jongla cu retorica și combina cu ușurință și pricepere limbajul gestual și verbal, bifând norme esențiale pentru o comunicare politică eficientă - comunicarea se derula prin două canale diferite, dar complementare. Era clar, precis, persuasiv. Rețin din studiul „Analiza discursurilor lui Fidel Castro îmbunătățită prin extragerea de date”, de Sergio Peignier și Patricia Zapata, următoarele aspecte ce țin de o strategie elaborată, științifică, din modul în care își construia cubanezul elocința unui discurs: „conține multe verbe la infinitiv cu valoare imperativă (de exemplu, „pelear” [a lupta], „defender” [a apăra]), care invită publicul să se alăture și să protejeze planul, oferindu-i lui Castro un etos de autoritate și putere. În plus, găsim câteva substantive beligerante (de exemplu, „frente” [front], „firme” [ferm]) precum și combinații de cuvinte cu un puternic impact semantic, care descriu scenarii dezastruoase (de exemplu, „miseria” [mizerie], „pobreza” [sărăcie], „sangre” [sânge])”.

Din aceste considerente și din multe altele, socot imaginea cu cei doi dictatori poziționați aparent pe același plan un fals istoric. Piticu’ și „El Lider Maximo” nu erau deloc de același nivel. Cei doi aveau în comun doar faptul că erau liderii gălăgioși ai unor țărișoare cu regim opresiv, frână în calea dezvoltării. Cât despre mult clamata egalitate a unor comuniști, nici nu poate fi vorba.