Într-o mină de huilă, lucrările miniere au și ele viața lor. În funcție de scopul la care servesc această viață este mai lungă sau mai scurtă. Unele petrec în drumul lor de la lumină la întuneric și înapoi, generații de mineri. Altele abia reușesc să cunoască un pic, o parte din ei.
Unele au o moarte lentă. Neîntreținute, se închid de la sine, pierzând puțin câte puțin din secțiunea la care au fost săpate și care este însăși viața lor. Puținii oameni care le mai calcă vatra pentru că nu mai constituie căi de acces către locurile principale de muncă, ajung să le cunoască fiecare bandaj rupt în plus, fiecare clemă pocnită, fiecare armatură deformată sau bolțar crăpat. De la un moment dat, încep să meargă prin anumite porțiuni cu inima bătând mai tare. Cu un pic de teamă. Dacă se surpă aici, dacă pușcă clema dincolo. Pe unele porțiuni trebuie să se aplece din ce în ce mai mult, cu grijă să nu atingă cu spatele vreun bandaj plesnit. În alte locuri poate că merg chiar în patru labe sau târâș. De multe ori vatra se umflă, apa nu se mai scurge nicăieri. O iau în cizme cu ei. Le deșartă când ajung dincolo. Scot obielele, le storc și se încalță din nou. Dau talpă, ca să se încălzească. Oricum nu e de stat aiurea prin locurile astea. Majoritatea celor ce străbat galerii de genul acesta, ca să nu mai vorbim de suitoare sau puțuri ce mor și ele încet, sunt oamenii de la aeraj. Nu doar ei, dar preponderent ei. Ăia despre care mai zic probabil și acum unii, la minele care mai trăiesc, că nu fac nimic. Vântură aerul și tulbură apele. Dar nu despre asta doream să vă vorbesc. Începusem bine dar…
Thanks for reading Valea Jiului necontondentă! Subscribe for free to receive new posts and support my work.
Subscribe
Deci, unele lucrări miniere mor încet, în timp. Se strâng asemenea unui bob de strugure care devine stafidă. Altele însă sunt de-a dreptul ucise. Cele de la capetele abatajelor frontale își pierd viața câte un pic la fiecare avansare. Cele care nu mai sunt deloc necesare sunt jefuite de tot ce au mai bun și închise la intrare cu un dig. End of story! Bine, acum și cu jefuitul ăsta, nu s-a practicat întotdeauna. Pe vremea când utilajele si materialele nu erau o problemă pentru mineritul din Valea Jiului, nu își bătea nimeni capul să le scoată pentru a fi refolosite. Asta a dat posibilitatea mult timp prin anii 2000 - 2020, să se mai dea o gură de oxigen acestor lucrări. O nouă viață scurtă, pentru a fi cu adevărat jefuite. S-au luat de pe săracele, tot ce s-a putut din lipsă de bani și de materiale și a fost refolosit și refolosit și din nou refolosit, până când chiar nu se mai putea. Cele mai multe au fost lăsate efectiv în pielea goală, răpindu-le inclusiv susținerile. Dacă nu ați știut cum a trăit mineritul în ultimii douăzeci de ani, ei uite și așa. Din vechile galerii săpate de alte generații, redeschise și cu adevărat ucise. Fără susținere, o fostă lucrare minieră se surpă brusc sau încetul cu încetul. Greutatea celor peste 300 de metri de rocă de deasupra își spune într-un fel sau altul inevitabil cuvântul.
Problema e că fără niciuna din acțiunile sau inacțiunile de mai sus și amintirile mele din cei aproape 25 de ani lucrați în minerit se pierd încet, încet, ca și secțiunea lucrărilor miniere. Peste unele s-au închis deja diguri. Altele mai pâlpâie încet ca și o luminiță la capătul tunelului. Poate că nu am cine știe ce de povestit, dar suntem puțini cei care o facem în scris și e păcat. Poate că nici așa nu va rămâne nimic după noi. Cărbunele e ars, galeriile și minele se închid una câte una, clădirile ce au însemnat până nu de mult viața a zeci de mii de oameni sunt rase de pe fața pământului, lămpașele, pâlpâirea de viață a foștilor mineri, se sting și ele unul câte unul. Suntem din ce în ce mai puțini. Lumea noastră piere încet, încet, fără să ne dăm seama. Amintirile, cele care mai rămân doar în vreun colț uitat al minții noastre de foști mineri, sunt nefolositoare, nimănui.
Zilele trecute s-a mai stins un povestitor. Un bun povestitor al lumii noastre fără cer. Pe distinsul domn Bujor Bogdan am avut onoarea și plăcerea să-l cunosc de curând. Aș putea spune în același timp acum, că am avut nenorocul să-l cunosc prea târziu. Fost director de mină la Petrila, fost prefect după anii 90, a lansat de curând la Muzeul Mineritului din Petroșani, din păcate ultima sa carte, Tăcerea Adâncurilor. Am scris despre această lansare în
Cadavre, muzee și respect
·
May 24, 2025
Deși știam de domnia sa, doar atunci am avut onoarea să-l cunosc. Distins, elegant în gesturi, vorbă, atitudine. Un om luminos. Ulterior l-am mai întâlnit într-o împrejurare mai puțin fericită, la înmormântarea mamei unui fost coleg de facultate. Era și aici o prezență plăcută. Un om în preajma căruia îți plăcea să te afli, chiar și în asemenea împrejurări. Rămas bun domnule Bogdan! V-am cunoscut prea târziu, ați plecat prea devreme. Dumnezeu să vă aibă în paza lui!
Dar să revin. Am stabilit deci și sper că sunteți toți de acord. Galeriile mor ca și oamenii. Unele mai încet, chinuit, altele brusc, surpate sau închise cu vreun dig. Dacă în mintea mea care se strânge și ea asemenea unei galerii ce piere în agonie, obișnuiesc deseori să scormonesc fără teamă după amintiri, lucrările miniere închise sau neîntreținute nu sunt un loc unde ți-ai dori să stai sau să scormonești prea mult. Vă povestesc două întâmplări grăitoare în acest sens. Două exemple personale, cum altfel.
Despre Stația de degazare a Minei Vulcan am mai vorbit pe aici pe blog. Cred că în
Radio și minerit. Istorii personale. :)
·
May 24, 2025
Mă rog, nu despre asta e vorba dar poate nu ați citit. E fain! Eram cred în probe cu ea și căutam “disperat” diguri în spatele cărora să fie metan în concentrație de minim 20 % și debit constant. Stația fusese cumpărată din Polonia înainte de 1989, când mina dădea vreo 4000 de tone de cărbune pe zi. Situația se schimbase, producția era cam la sfert de cea de atunci, întinderea minei la fel și automat și locurile de unde puteam capta metanul erau mai puține. Găurile de sondă forate pentru degazarea stratului asigurau un minim. În plus, gazul metan urma să fie folosit la punctul termic al minei pentru reducerea costurilor cu încălzirea apei pentru băile minerilor. Deci cu cât mai mult captat, cu atât mai bine.În această căutare pașii mă poarta și la un dig de la un fost orizont 420, la care se ajungea pe suitorul de aeraj Carollus. Suitoarele astea de aeraj sunt lucrări miniere înclinate la 60 sau poate 70 de grade, circulare, cu circumferința zidită sau betonată. Arată ca niște țevi cu diametrul de 3 - 4 metri, care în vremurile bune erau amenajate cu compartimente de circulație cu scări metalice, de transport cu șine și chiblă și eventual cu un al treilea compartiment pentru cabluri, țevi, etc. Acesta pe care trebuie să urc eu vreo 60 de metri mai avea doar scara metalică pe mijloc și sinele de pe vatra compartimentului de transport. Separare intre compartimente, ioc. Deci aveam de urcat pe o scara metalica fixată pe vatra betonată, vreo 60 de metri, la circa 70 de grade înclinare, cu nimic stânga, nimic dreapta. Îmi aranjez toate alea pe mine, aparatul multigaz pentru luat probe din dig pe după gât și urc. Totul ok. La cotă, digul era în partea opusă scării, deci trebuia să trec peste suitor. O mai făcusem destul de ușor, pe o grinda de metal de vreo 15 - 20 de centimetri lățime, ținându-mă de un lemn rotund de vreo 4 metri, în partea stângă. Era acolo un rest de poligon de susținere suplimentară, de când se săpase galeria închisă cu digul cu pricina. Acum însă, pe la jumatate celor 3 - 4 metri pe care îi aveam de parcurs pe grindă, cu suitorul sub mine și gol în stânga, gol în dreapta (mână aia curentă era la o lungime de braț, nu chiar lângă mine), simt că toată susținerea aceea suplimentară de lemn se dezintegrează și vine spre mine. Am ținut cât am putut lemnul acela lung de vreo patru metri, și când am simțit că nu mai pot și risc să mă împingă în suitor, am sărit efectiv de pe grindă spre vatra galeriei în care se afla digul. În timp ce eu aterizam cu bine, susținerea aceea suplimentară de lemn își începea drumul în suitor, de la orizont 420 la 360. Scurt drum. Vreo câteva secunde.
Mi-a luat ceva timp să îmi revin. Nu mai fusesem așa aproape de doamna cu coasa de prin 2002, de la explozii. Mă rog, bine că am scăpat. Mi-am făcut treaba, am luat probe și am coborât. Recunosc, nu am mai avut curaj să mai trec în picioare pe grinda aceea, înapoi până la scară. În funduleț, cu picioarele de o parte și de alta atârnând în gol, cătinel, cătinel, până am ajuns la scară.
Peste încă vreo 5 - 6 ani mă duc, ca responsabil de ceva lucrări de închidere, cu reprezentantul CONVERSMIN să stabilim unde facem un dig, în baza aceluiași suitor Carollus, la orizont 360. Deci nu avem de urcat în suitor. Între timp, în acești 5 - 6 ani, sau poate chiar mai înainte, se închisese o parte de mină la care accesul se făcea pe un plan înclinat lung, de la orizontul 360 la 310. Din blocul IV spre III, II și așa mai departe. Lucrările fuseseră inundate atât natural, pentru că nu se mai evacuase apa de la orizont 310, cât și prin înnămolirea dată pe digul ce închidea planul. Cert e că la momentul acela pe țeava de evacuare a apelor montată în dig, se scurgea un debit constant. Deci planul era inundat cu apă, ca de altfel toate lucrările de la cotele inferioare.
Ajungem pe galeria de acces la suitorul Carollus, unde trebuia să fixăm locul de construcție a digului. Galeria asta ca poziție era cumva perpendiculară pe direcția în care fusese săpată planul și cred eu că la vreo 15, maxim 20 metri de punctul lui de atac. Adică de unde începea să coboare. Nu cred că zona din capătul galeriei, de unde era atacat suitorul, ajungea chiar deasupra planului, dar era pe aproape. Uite, acum îmi dau seama că nu am verificat niciodată pe hartă. Nu îmi aduc aminte.
Așadar ajungem în galerie si pentru că pe ultimii metri era apă pe vatră, o iau eu înainte și merg pe șina de cale ferată, ținându-mă cu mâna de peretele galerie. Domnul în spatele meu, la fel. Pas cu pas, cu lampa luminând în apa limpede și netulburată de nimeni până la noi. Se vedea clar vatra galerie. Asta până la un moment dat când nu s-a mai văzut. Am mai mers câțiva pași fără să realizez de ce înseamnă asta însă deodată m-a străfulgerat un gând. Cum că vatra galeriei ar putea să se fi surpat în tavanul planului înclinat sau cumva pe acolo. Nu știu nici acum dacă o fi fost așa dar era de-a dreptul înspăimântător să mergi pe o șină de cale ferată care poate era deja în consolă, prin apă limpede ca și cristalul și să nu vezi vatra galerie. Asta în condițiile în care șina de abia dacă era acoperită. Călcam în apă maxim până la glezne, să fim înțeleși. Am zis domnului că ne oprim și mergem încet înapoi. Nu mi-a cerut explicații, a fost ascultător. Când am ajuns pe pământ tare și sigur i-am explicat temerile mele. Nu am mai făcut nici un dig acolo. L-am fixat mult mai în față, pe galeria respectivă.
Nu sunt sigur dacă în cea de-a doua întâmplare m-am speriat cu temei sau nu. Nu îmi mai amintesc dacă am verificat hărțile să văd cât de aproape erau cele două lucrări miniere. Dumnezeu știe! Cert e că sperietura a fost una reală și dacă am mai călcat pe acolo, sigur am făcut-o cu prudență și nu până la capătul galerie, sub suitor. Să fie sănătos. Acum e și el și galeria și planul și alți vreo 200 de metri din altă galerie magistrală ce ducea acolo, în spatele unui dig trainic. Adică sunt niște lucrări miniere închise, moarte.
Au și lucrările miniere o viață, ca și oamenii. Unele mor lent, chinuindu-se. Altele sunt ucise brusc de vreun dig sau vreun abataj care nu stă pe loc sau Doamne ferește de vreo surpare. În niciunul din cazuri însă nu e bine să freci menta prin preajmă. Dacă trebuie totuși să fi prin zonă, fă-ți treaba repede și bine (ca să nu trebuiască să mai vii o dată) și du-te în galerii sigure, în viață, cu vatra sigură, armături și bandaje cumsecade și dacă se poate in aer proaspăt. Și mergi spre ziuă. Dea Domnul să ajungeți toți, câți mai sunteți, sănătoși afară. Noroc bun, tuturor!
Melodia de azi e din vremea când minerii ce dădeau cărbune erau prețuiți. Melodia cred că e compusă de Merle Travis sau de Johnny Cash. O cântă amândoi. Aici, o variantă mai nouă.
Sursa imaginilor:
1, 2 - https://www.facebook.com/groups/1954835348081742;
3 - https://ziarulexclusiv.ro/2025/08/15/dumnezeu-a-mai-chemat-la-ceruri-un-om-de-mare-omenie-ing-mihai-bujor-bogdan/
 | A guest post by
|