Răzvrătitul ajuns conservator - amintiri de-o viață (1)

Un fel de autobiografie.

După ce treci de 60 de ani se schimbă multe lucruri în viața personală, nu numai fiziologice sau temperamentale. Te simți ca o scoică bătrână împovărată de experiența trecută. Simți nevoia să te împărtășești, poate viața nu a fost în zadar. Povestești despre ce ți-ai dorit, ai ratat și ai reușit, despre ce ai dobândit și ai pierdut pe un drum întortocheat. Apoi observi că totul se reduce la un conflict sau alteori o împletire de caractere desfășurându-se într-un context schimbător de situații și idei. Personajele și mizanscena se unesc de la distanță, pe o linie a orizontului dezvăluită de memorie.

---

Trenule du-mă departe

Este o zi blândă de început de noiembrie. Sunt în Gara de Nord din București împreună cu vechiul meu prieten Vali. Avem vize pentru Marea Britanie și bilete pentru trenul care urmează să ne ducă în Cehoslovacia, apoi alt tren până în Germania, de acolo încă două până la Oostende în Belgia de unde urmează feribotul spre Dover. A trecut aproape un an de la căderea lui Ceaușescu și speranțele puse în schimbarea la față a României - ba nu, din străfunduri - s-au risipit. A venit și tatăl meu; el stă deoparte tăcut.

Trenul pleacă după prânz, dar noi am sosit cu două ore înainte, nu vrem să riscăm nimic. Apare neanunțat Emil, un bun prieten al nostru. Ne îmbrățișăm și simțim o mare tensiune risipindu-se ca pâcla din zori. “Ieșim la o cârciumă lângă gară, trebuie să sărbătorim.” Taică-meu protestează în zadar și se împlinește ce era previzibil; ne întoarcem prea târziu, trenul plecase de câteva minute. Ne-a cerut biletele și a dispărut un timp la ghișeul pentru relații cu publicul. Când s-a întors ținea în mână două bilete noi pentru trenul următor de la 11 noaptea. Soarta îi ironizează și pe avântați. Plecam într-o lume complet diferită pentru a izbuti sau eșua numai prin forțe proprii, dar plecarea ar fi fost ratată fără un ajutor dinafară. M-am gândit nu de puține ori la acea întorsătură neașteptată și nemeritată și am simțit că singura formă de recunoștință cinstită era să fiu vrednic și să nu mă abat de la ceea ce îmi propusesem.

Când am ajuns la granița cu Ungaria era încă întuneric. Un vecin de cușetă - vreo 20 de ani, înalt, ferchezuit - a intrat în panică la auzul grănicerilor apropiindu-se și a aruncat pe fereastră cea mai prețioasă posesie a sa, un borcan voluminos de zacuscă. Pe fund se găsea un teanc de mărci germane învelit într-o pungă de plastic. Erau banii cu care urma să aducă înapoi îmbrăcăminte, cosmetice și alte bunuri jinduite de gospodinele și gospodinii noștri, aceeași lume care acum deplânge binefacerile comunismului. Grănicerii au sosit, au inspectat și au plecat fără vreun incident. El a coborât surescitat în căutarea acelui Das Kapital rătăcit pe teritoriul nimănui și nu știu dacă și-a recuperat averea și a reușit să revină în tren. Nu l-am mai văzut.

Colegul de cușetă ne-a destăinuit că fugise de acasă. Era cu câțiva ani mai în vârstă și căsătorit. Nu o mai suporta pe nevastă-sa, mereu nemulțumită. Nu faci și nu dregi nimic ca să te afirmi acum când ai putea să lupți pentru familia noastră, acum când ai putea să devii șef și să câștigi mai mult. Era funcționar la un minister sau instituție publică, fără visuri de “a se ajunge.” Socrul putea să îl așeze într-o funcție mai bine plătită, dar el refuzase. Apoi și-a adus aminte că avea un unchi în Germania care putea să-l întrețină un timp și să-i găsească o slujbă. Acolo mergea.

Colegul de cușetă își dorea și el o viață nouă, dar era prea comod pentru a-și realiza visul prin forțe proprii. Îl speriau greutățile pe care ar fi urmat să le îndure și lipsa unei garanții de reușită. De partea finală a înfruptării din roadele puse pe masă de altcineva se simțea capabil, însă etapa intermediară a culesului pe cont propriu îi displăcea profund. Era și el, asemeni majorității celor rămași acasă, nedoritor să dea piept cu tranziția și delegase altcuiva această sarcină. Astfel de specimene au irosit revoluția anticomunistă. După debarcarea pe limanul libertății, prin sacrificiul unei minorități intransigente, majoritatea s-a simțit epuizată și a delegat viitorul celor care garantau liniște și o democrație originală. Noii mandatari au preluat frâiele și au tranziționat cu succes către un sistem mai generos cu dumicații pentru demos (partea democratică) și ospitalier cu piața clientelară (partea originală). Doream să ajungem ca RFG călăuziți de aceeași faună care nu fusese capabilă nici măcar de RDG și în consecință nu ne-a reușit decât o imitație de caftan fanariot.

La Praga am schimbat macazul către Frankfurt, unde am așteptat câteva ore legătura spre Olanda. Ne învărteam prin gară fără vreun scop anume și am nimerit peste un grup de români. Povesteau și râdeau cu poftă, unii se întorceau acasă și alții abia sosiseră. Unul povestea cum “agonisise” o mașină de spălat pentru nevastă de la o văduvă ramolită. Altul mai sistematic deosebea între agoniseala pe termen scurt și cea cu bătaie lungă, explicând de ce era mai profitabil să înșeli serviciile de ajutor social. Proaspăt veniții ascultau atent și puneau întrebări la obiect. Era un seminar spontan dedicat pricopselii pentru turiști. Preocupările lor se încadrau în spiritul marii chiverniseli care îi anima pe atâția dintre cei rămași acasă. Abia ieșisem din temnița comunistă și în loc să ne refacem viețile și țara le dădusem pe mâna unor netrebnici mult mai hulpavi decât amărâții din Frankfurt.

Am ajuns la Bruxelles pe întuneric, iar la destinație aproape de miezul nopții. Oostende a fost la început o așezare modestă de pescari, în 1265 i s-a conferit titulatura de târg comercial și în timp s-a dezvoltat în cel mai mare oraș de coastă maritimă al Belgiei; în 1846, când primul feribot s-a îndreptat spre Dover, a devenit port de tranzit către Anglia. Ațipeam intermitent în sala de așteptare a feribotului și când mă trezeam citeam pliantele turistice. Nu se crăpase încă de ziuă când ne-am îmbarcat, erau valuri stârnite de un vânt haotic și ploua mocănește. Mă aflam pe punte când am ajuns aproape de Dover și norii s-au spart în dreptul malului stâncos și abrupt pe care îl știam din fotografii. Priveliștea era într-adevăr glorioasă, dezvăluindu-mi țărmul atât de mult dorit îmbălsămat de lumină în mijlocul conjurației de elemente cenușii care îmi întunecase viața de până atunci. Ignoram faptul că o metaforă nu era pronostic garantat, cel mult un pariu întortocheat și nesigur. Începeam altă viață, nu ieșisem la pensie.

Deșteaptă-te române

“A început! A început!” Pași grăbiți pe coridor, apoi liniște. Am ieșit din birou, un coleg ajunsese în capul scărilor și îmi făcea semn să vin. “Ce aștepți? A început!“

Lucram la centrul de calcul al ministerului minelor de pe strada Dionisie Lupu, în centrul Bucureștiului, iar Piața Republicii, unde s-a ținut mitingul lui Ceaușescu, nu e departe. Eram în stradă printre pâlcuri de manifestanți speriați răspândindu-se care încotro. Trăgeau după ei steaguri și pancarte, majoritatea tăcuți și într-o stare vizibilă de șoc; câteva femei boceau în surdină. Părea o oaste de strânsură în degringoladă. La intersecția dintre bulevardul Magheru și strada C. A. Rossetti, aproape de blocul Scala, m-am alăturat celor care ocupaseră partea carosabilă și se îmbărbătau reciproc. În fața noastră la zece sau cincisprezece metri distanță era un cordon de milițieni și forțe de intervenție specială. Am început să scandăm “Fără violență!” iar când doi-trei au strigat “Jos comunismul!“ toți am erupt în același strigăt disperat și triumfător. Am simțit pentru prima oară o solidaritate viscerală cu români pe care nu îi cunoașteam. Un sentiment înălțător de încredere și dăruire pusese stăpânire pe noi toți. Au trecut mulți ani și mulți se arată cinici sau sceptici, rumegă verdicte precum “loviluție“, dar câți sunt capabili de vreun sacrificiu pentru libertatea celor din jur? Mai ales a propriei vieți.

A doua zi a urmat fuga lui Ceaușescu, s-a aflat despre cei care au murit la Universitate și zeci de mii de oameni s-au revărsat în centru. Până seara a fost un oraș deschis speranței. Tot în acea zi s-a constituit Frontul Salvării Naționale, organizația politică de tip umbrelă care a preluat puterea executivă și legislativă. În forul de conducere, printre disidenți anticomuniști și persoane necunoscute publicului, se găseau și numeroși comuniști cu vechi ștate de plată, mai mult sau mai puțin notorii, printre care Corneliu Mănescu (membru PCR din 1936 și politruc comunist cu o îndelungată activitate în armată și diplomație), Silviu Brucan (primit în partidul comunist în 1935 la 19 ani, promovat secretar general de redacție al ziarului Scînteia în 1944 și autor al unor articole vehemente în care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu; apoi lansat în diplomație și reorganizator al radiodifuziunii române pe criterii comuniste), Dan Deșliu (poet proletcultist, redactor la Scînteia, a ocupat funcții politice în regimul comunist), Sergiu Nicolaescu (regizor de film, actor și egomaniac de prim rang dedicat proiectului ceaușist de evocare a istoriei naționale ca dialectică inevitabilă de la Decebal la comunism), Ștefan Gușă (generalul trimis la Timișoara pentru înăbușirea revoltei anticomuniste), Victor Atanasie Stănculescu (alt general care s-a ocupat de reprimarea sângeroasă a Timișoarei, carierist marxist-leninist din tinerețe; în 1954 a cerut să fie primit în Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR, motivând prin tăria sa de a lupta împotriva reacțiunii internaționale) și ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu.

Afabil, abil și perseverent, el a fost escrocul cel mai potrivit la momentul potrivit. Pe 22 a apărut la televizor și l-a criticat pe Ceaușescu pentru faptul că “a întinat idealurile socialismului”. Pentru el și acoliții săi nu era vorba decât despre o recalibrare a sistemului. Seara m-am aflat în mulțimea care se adunase în fața sediului Comitetului Central al PCR. Din balcon a vorbit și Iliescu. Cei prezenți acolo am strigat “Libertate!”, “Fără comuniști!“ și “Jos comunismul!” reafirmând crezul revoluției; oamenii îi răspundeau lui Iliescu. Puțin mai târziu au început focuri de armă izolate și rafale scurte de mitralieră. Era doar un avertisment, nimeni nu fusese rănit sau omorât, dar acelea au fost salvele care au inaugurat finalul de teroare al acelui an. După 22 decembrie au murit 828 de persoane, militari și civili, în ambuscade și asasinate izolate, însă nici până în ziua de azi nu se știe exact cine a pus la cale acea orgie de sânge. Lorin Fortuna, unul dintre liderii revoluției de la Timișoara, crede că a fost o acțiune de diversiune condusă de generalul Victor Atanasie Stănculescu. Singura certitudine este că beneficiarii acelei perioade de haos au fost Ion Iliescu și FSN. Aceștia au ieșit întăriți prin faptul că marea majoritate își dorea în mod firesc o întoarcere grabnică la normalitate și a percutat la ideea că revoluția fusese salvată de către oamenii de bine ai vechiului sistem.

Au urmat 12 și 28-29 ianuarie. Manifestația din 12 a fost prima care a dat glas nemulțumirilor la adresa FSN. Măsurile luate până atunci, apreciate, ocoleau totuși chestiuni fundamentale. Suspiciunile erau confirmate de o declarație FSN din 29 decembrie în care se cerea încetarea “actelor de vendetă” și “manifestărilor teroriste… organizate împotriva unor comuniști și altor elemente ale vechiului regim”, în numele “conviețuirii normale“ și toleranței. Terorismul invocat era o hiperbolă stilistică - nu a existat în realitate - iar vendeta deplânsă a însemnat în practică îndepărtarea politrucilor comuniști de la conducerea unor întreprinderi și deconspirarea publică a turnătorilor știuți. La mine, la centrul de calcul al ministerului minelor, angajații i-au repudiat pe director și secretarul PCR și au identificat în public, drept turnător, un coleg din rândul angajaților. Nu a fost o răfuială dictată de antipatii personale; în biroul secretarului PCR au fost descoperite notele lui informative, iar respectivul și-a păstrat slujba și după un timp s-a înscris în FSN. Protestul din 12 ianuarie, haotic cum a fost, a exprimat anxietatea față de fenomenul recuperării comuniștilor convinși sau oportuniști și al turnătorilor în aspiratorul politic al FSN. Am văzut o dubiță parcată la periferia manifestației din care se distribuiau sticle de vodcă oricărui doritor, iar doritori erau. Apoi se întorceau machiți prin mulțime, unde se agitau intempestiv și rizibil. Nu erau nici pe departe majoritari, dar suficienți cât să justifice descrierile de a doua zi la TVR și ziarul Adevărul (urmașul Scînteii) în care mitingul apărea drept opera unor huligani bețivi și destabilizatori.

Pe 28 și 29 ianuarie competiția politică s-a mutat în stradă, iar pe 29 a degenerat în linșaj. În discuții private cu liderii partidelor istorice reînființate Iliescu lăsase să se înțeleagă că FSN nu va participa la alegerile pe care tot FSN urma să le organizeze. S-a răzgândit și pe 23 ianuarie a anunțat că FSN se va transforma în partid politic care va participa la alegeri. Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu și Sergiu Cunescu, liderii țărăniștilor, liberalilor și social-democraților, au anunțat că acest lucru contravine normelor democratice; nu atât participarea în sine cât faptul că între timp FSN intenționa să guverneze pe mai departe, iar în această calitate să organizeze și alegerile. Cei trei lideri ai opoziției au propus ca FSN să renunțe la puterea executivă și au cerut înființarea unui organism provizoriu independent care să preia administrarea statului, inclusiv organizarea alegerilor. Reproșul opoziției se reducea în esență la ideea că asumarea simultană a rolurilor de arbitru și jucător reprezintă un abuz extrem. Drept urmare duminică 28 ianuarie cele trei partide au organizat un marș de protest în capitală, pentru care au primit aprobarea primăriei orașului. Au participat mii de oameni, întâmpinați de încurajările altor mii de pe trotuare și din balcoane. A fost o manifestare emoționantă de solidaritate și o reafirmare a spiritului de libertate din decembrie.

A doua zi au răspuns Iliescu și FSN, în dialectul revoluției proletare. Zeci de mii de susținători, mulți aduși din provincie, au ieșit în stradă furioși pe “cei trei boșorogi” care chipurile urzeau destabilizarea țării. “Nu vrem să ne vindem ţara, nu vrem să muncim la patroni. Pentru asta suntem alături de Frontul Salvării Naţionale!“ declara Nicu Mladin, muncitor din Brăila. “Împreună cu alţi peste 200 de colegi ne-am urcat în tren şi am venit aici. Nu vrem să se mai întâmple ce s-a întâmplat, cerându-i-se domnului Iliescu să demisioneze. Noi nu ne-am vândut ţara. Părinţii ne-au învăţat că EA nu are preţ, că nimeni n-are dreptul s-o scoată la mezat.” a întărit elevul Marian Gârziu de la liceul industrial nr. 9 din­ Constanţa. O gospodină agitată mărturisea “Eu mi-am lăsat mâncarea pe foc. Le-am adunat şi pe vecinele astea. Mergem să apărăm Frontul!”. Sloganurile scandate exprimau în mod elocvent superficialitatea și resentimentele inculcate de comunism. “Iliescu nu ceda, ţara te va apăra! Iliescu nu ceda, noi suntem de partea ta!”, “Ei au emigrat, noi am rezistat! Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!”, “Nu vrem partide de fosile!”, “Nu partide cu dolari, sunt doar nişte bişniţari!”, “Afară cu vânzătorii de ţară!”, “Frontul este poporul!”, “În ziua de 22, Iliescu-a fost cu noi!”, “Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir!”, “Ţărănişti în blugi şi geacă, care n-au văzut o vacă!”.

Au fost aduși și bătăușii de elită ai Frontului. Cinci mii de mineri din Valea Jiului au debarcat în Gara de Nord dintr-un tren special. Pe drum s-au îmbărbătat cu băuturi alcoolice, iar odată ajunși la destinație au apucat-o care încotro în căutarea dușmanilor poporului. Nu au găsit liberali la sediul PNL și din amărăciune l-au vandalizat cum s-au priceput mai bine. Alții s-au amestecat în mulțimea strânsă în fața sediului PNȚCD, unde se afla Corneliu Coposu. La insistențele lui Petre Roman (prim-ministrul desemnat de FSN) Coposu a acceptat să meargă la Televiziune pentru a îndemna la calm, dar a căzut într-o capcană mediatică. Mulțimea și-a ieșit din minți la vederea lui și l-ar fi linșat, astfel încât a fost nevoit să se lase vârât într-o tanchetă pentru propria protecție. Acestea au fost imaginile difuzate la TVR, într-un montaj sugerând victoria poporului împotriva forțelor reacționare. Întreaga șaradă rezona perfect cu analiza lui Florea Viorel, miner la Vulcan: “Fugarii din perioada dictaturii vin astăzi şi se erijează în reprezentanţi ai întregului popor, ei nu merită să participe la alegeri în nici o calitate, ca alegători sau candidaţi. Unde au fost ei şi ce au făcut în ultimii ani? Să-şi prezinte biografiile! De ce nu şi-au asumat răspunderea preluării conducerii ţării în momentul critic – 22 decembrie 1989 – şi în special răspunderea pentru soarta ţării? Nouă, minerilor, ne trebuie fapte şi nu promisiuni!” Atâta doar că mult-urâtul Coposu nu mai plecase din țară din 1938. În 1947 a fost arestat și a petrecut următorii 17 ani în detenție, mutat dintr-un penitenciar în altul, acuzat de “înaltă trădare a clasei muncitoare” și “crimă contra reformelor sociale”. Securitatea l-a ținut permanent sub observație între 1946-1989 și dosarul său de urmărire informativă însumează 38 de volume. Iată biografia celui mai detestat om politic român după revoluție. Pe Ion Rațiu l-au urât datorită papionului și asocierii cu Coposu.

Revoluția începuse la Timișoara și tot acolo s-a formulat soluția pentru ieșirea din fundătură. Marșul realității paralele cultivate de FSN s-a împotmolit în borna punctului opt al proclamației de la Timișoara. Proclamația enunța de la început caracterul definitoriu al revoluției, anticomunistă și nu doar anticeaușistă, iar punctul opt consfințea această realitate prin cerința ca persoanele care făcuseră parte din structurile de putere comuniste sau din aparatul represiv să nu dețină funcții în stat sau politice timp de două mandate electorale consecutive. Cum? Prin interdicția de a participa la alegeri sau de a fi numiți în asemenea funcții. În esență se cerea o lege a lustrației care timp de opt ani să excludă fostele cadre comuniste din procesul legislativ și administrativ al țării.

Vai, discriminare! Ideea a trecut ca un țăruș prin inima vampirului și a… cum se spune? a ascuțit lupta de clasă. Evident că FSN s-a opus vehement, nimic surprinzător aici, dar pe 10 aprilie 2006 senatul României a votat în favoarea legii lustrației cu 69 de voturi pentru, 42 contra și 9 abţineri. PSD și PRM, primul coborât din arborele genealogic al FSN și al doilea direct din PCR, au ridicat mânuțele împotrivă. Reacția lui Iliescu? “Lustrația e kaghebistă! Un stalinism întors pe dos. Comunismul a vrut sa faca o societate buna. Dar idealurile sale au fost întinate de niște dictatori.” Legea a fost aprobată de parlament în 2012, cu 167 de voturi pentru şi patru abţineri (în absența opoziției), iar curtea constituțională a decis în același an că așa ceva este neconstituțional. În ultimă instanță a fost o dramoletă reușită în tradiția teatrului kabuki, cu multe vaiete și reproșuri și cu deosebirea că practic nimeni nu a avut de suferit.

Pe 22 aprilie 1990 a început protestul din Piața Universității. Prin mai m-a vizitat un văr primar din Reșița, sosise pentru a-și rezolva câteva treburi personale. Depănam amintiri împreună și la un moment dat mă întreabă care e treaba cu zarva din Piață. L-am întrebat ce știa el și mi-a povestit despre cloaca de acolo, unde tot felul de golani, bișnițari, drogați și prostituate își făceau mendrele și capitala de rușine. Le știa pe toate din ziarul local și din ce vorbeau oamenii. L-am dus să vadă cu proprii ochi. Am stat în Piață o întreagă după-amiază până seara târziu și nu îi venea să creadă. La despărțire l-am îndemnat să povestească celor de acasă ceea ce văzuse. Mi-a spus că nimeni nu-l va crede; oamenii erau nu doar dezinformați, fuseseră temeinic dresați să urască. Orice fel de opoziție la adresa Frontului era percepută ca un afront personal, iar Iliescu devenise o făptură providențială, pentru unii mesianică.

Minciunile și cultivarea spaimei au radicalizat o mare parte din populație, până la punctul în care reprimarea brutală din 13-15 iunie căpătase un mandat democratic. Alegerile din 20 mai, la care au participat peste 86% dintre cei cu drept de vot și pe care Iliescu le-a câștigat cu 85%, au pecetluit soarta României pentru un timp și i-au permis ultimului pe listă cu voia dumneavoastră să-și înceapă cariera prezidențială cu un dezmăț totalitar în deplină concordanță cu acela ordonat de Ceaușescu la finalul său de carieră. Continuitatea era remarcabilă. Am văzut tineri snopiți în bătaie pentru te miri ce, femei despuiate de mineri și târâte pe caldarâm. “Noi muncim, nu gândim!” scandau muncitorii de la IMGB aduși să ajute la isteria generală. Noaptea au fost incendiate sediile ministerului de interne și poliției capitalei iar susținătorii din stradă ai Pieței au fost îndemnați de diverși excitați în misiune să vină și să continue distrugerea, pentru ca ziarele să raporteze ziua următoare cum instituțiile statului fuseseră atacate și incendiate de elemente reacționare în disperare de cauză. Un puci instigat era în plină desfășurare.

Am văzut toate acestea și succesul încurajării tribalismului, al speculării mentalității colectiviste inculcate de comunism, m-au determinat să plec în lumea largă. Poate era suficient de largă ca să încapă acolo și cineva doritor să-și refacă viața indiferent de credință. În toți anii următori am învățat să îmi respect originile datorită acelor șase luni de renaștere când totul părea pierdut, de încăpățânare a susținerii adevărului și unui ideal la fel de prețios ca viața, dar și datorită iubirii pe care am căpătat-o față de limba maternă. Am înțeles că înrobirea minții începe cu depravarea limbajului. Nu e vorba despre exaltarea i- sau amoralității, cu toate că în timp se ajunge și acolo, cât despre îndrumarea gândirii (prin intermediul exprimării) spre un consum dirijat de impresii și reacții superficiale servind aparent aspirației către progres și desăvârșire umană. Aceasta e de fapt cea mai cumplită societate de consum, a minții dresate să apere robia. Recuperarea limbajului este însă perfect posibilă și primul pas către limpezire.