Undeva prin ‘97 eram măsurător de gaze la Mina Vulcan. Am prins pe sfârșit vremurile când măsurătorii de gaze avea încă un cuvânt de spus la un loc de muncă. Aveau voce. Am încercat și atunci și mai apoi, pe parcursul activității mele, să le mențin acea voce, cel puțin la nivelul la care am găsit-o eu dar trebuie să recunosc că nu am prea reușit. Dacă la momentul de față un măsurător de gaze bun și conștiincios aduce șefilor direcți informații importante de altfel, de la locurile de muncă și de pe traseele pe care le urmează, pe vreme aceea mai era ceva în plus. Acel ceva era implicarea împreună cu oamenii de la locul de muncă pentru remedierea deficiențelor. Cum asta? Își asigurau prin respectul din punct de vedere profesional de care se bucurau, colaborarea șefului de schimb sau de brigadă de la front, a maistrului miner sau electromecanic din zona respectivă. Dacă nu reușeau să impună că trebuie făcut un anumit lucru pentru respectarea normelor de protecția muncii, abia atunci se informa șeful sectorului aeraj, care la rândul lui informa șeful sectorului în cauză si se luau măsuri în colaborare. Se întâmpla însă rar și doar pentru chestii complicate. O coloană de aeraj neprelungită, o bandajare necorespunzătoare, un transportor neancorat, un cărbune necurățat , etc., erau chestii ce se rezolvau pe loc, prin intermediul măsurătorului de gaze.
Din punct de vedere profesional, trebuie spus că cel puțin la Vulcan majoritatea măsurătorilor erau foști mineri cu experiență, care probabil o lăsaseră mai moale, din cauza sănătății. Cunoșteau oamenii și oamenii îi cunoșteau pe ei. Era de ajuns un telefon, în cazul unei semnalări de creștere a concentrației de metan la un loc de muncă și până ajungeau în zonă lucrurile erau rezolvate (coloana de aeraj prelungită, etanșată, ușile de aeraj închise, etc.)
Am făcut mai multă vreme control într-o zonă a minei destul de îndepărtată, cu un astfel de măsurător. Romică Bordeianu se numește și îl salut pe această cale. Care puteți, trimiteți-i salutul meu. Era omul ăsta de un calm cum rar am văzut. După o vreme, când mi-a povestit că făcuse câteva luni de pușcărie pe vremea lui Ceaușescu pentru că bătuse un milițian la o zi a minerului, am rămas și mai mască față de el.
De la el am învățat, deși nu sunt sigur că terminase 12 clase, fără să îmi predea efectiv nimic, foarte multe. Spre exemplu, țin minte că făceam cam o oră de la începerea șutului, personal la puț. Adică ieșirea minerilor din schimbul ce se încheia. Cum se zice? Lume multă, oameni puțini.
Când trebuiau să iasă din mină și noi eram obligați să îi ținem încolonați în rampă, la dunga roșie la 5 metri de puț, să lăsăm maxim 16 oameni să urce în colivie, că atât se putea pe cele două etaje de la Procop, era jale mare. La ieșirea schimbului I, cel mai numeros, ei erau sigur 150 - 200. Noi eram doar doi. La vremea aceea, supravegherea ieșirii personalului era făcută doar de măsurătorii de gaze. Al meu Romică la fel calm, se făcea ascultat. Dacă rămâneam doar eu la dunga roșie, el fiind probabil mai în spate ca să îi aranjeze în rând, rar când reușeam să-i opresc la număr. Ori se înghesuiau mai mulți în colivie, ori rămâneau în preajma rampei, refuzând să se mai întoarcă la distanța regulamentară.
Țin minte că odată, am scăpat mai mulți din prima. Au urcat în etajul coliviei oprit în rampă câți or fi încăput. Pe înghesuite, nu domnișoare. Nici eu și nici semnalistul nu am reușit să îi îndepărtam de puț pentru a închide ușa care era dată la perete. Închisă ar fi acționat un contact care stingea becul roșu din rampa puțului și debloca mașina de extracție. Acum, unul din cei din față ținea contactul închis și toți urlau la semnalist să dea semnal de schimbare a etajului coliviei, ca să urce și ei în celălalt etaj. Semnalistul cedează și trage de semnal de trei ori, scurt. Mecanicul uită la ce etaj a oprit prima dată în rampă. Dumnezeu știe ce o fi fost acolo dar în loc să lase colivia mai jos, pentru că se umpluse etajul inferior, o saltă ca și când îl oprise inițial pe cel de sus și urma cel de jos. Ai mei viteji din față abia s-au ținut de ce-or putut să nu sară cu toții în puț, împinși de cei din spate. Eu sincer deja îi și vedeam înotând (care o fi știut, că nu era obligatoriu la angajare) în apa rece din jomp claie peste grămadă. Apa era la vreo 6 metri mai jos de nivelul rampei.
Deci grămada aia de vreo 10 - 12 oameni stăteau așteptând schimbarea etajului coliviei cam ca jucătorii de rugby. Ei, când aceasta a început să se miște, cei din spate mai ales, nu s-au mai uitat în ce direcție se mișcă și au început să împingă. Era și grabă dar și un fel de a se distra. Se împingeau la intrarea în colivie și îi înghesuiau pe primii, încât aceștia de cele mai multe ori odată intrați se propteau bine în plasa din spate, lăsând și un loc tampon, ca să nu fie prea șifonați. Se împingeau și se șicanau astfel până la ziuă. Se mai întâmpla asta și la coborâre, la intrarea în șut, dar foarte rar. La ieșire era voia bună, indiferent de cât de grele și de obositoare fuseseră cele 6 ore de sub pământ. Urma să vezi cerul și pe cei dragi. Avea de ce să te bucuri, de ce să fi fericit.
Semnalistul ar fi putut să tragă o dată lung de maneta de semnal, ceea ce ar fi însemnat ”Stai!” pentru mecanicul mașinii de extracție. Dumnezeu știe ce-o fi fost în capul lui, pentru că nu a făcut-o. Cred că nici nu a apucat. Oricum, colivia a fost ridicată repede din rampă, suficient de mult încât ortacii să facă bâldâbâc în jompul puțului. Doar faptul că primii doi, trei s-au proptit bine cu mâinile în ce-or fi putut și ei a făcut să nu se întâmple nimic. Ajungeam de pomină toți, bașca se mai și îneca vreunul, mai știi? A ajutat Dumnezeu. Dar dacă am fi fost la alt orizont? În cazul acela chiar nu mai conta dacă știai sau nu să înoți. Eventual de-ai fi știut să zbori, era ceva.
Dar vorbeam de Romică și am ajuns la apică. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci! Deci Romică… După un început de șut cam în felul acesta de agitat, cel puțin pentru mine, (bine, acum nu vă închipuiți că în fiecare zi se întâmpla să sară (aproape) în jomp careva), mergem ca de obicei la telefonul din apropiere ca să vorbim afară la Stația telegrizumetrică, să vedem care este situația metanului la capetele de detecție ce erau amplasate în zona unde trebuia să ne deplasăm. Țin minte că odată ne-a fost anunțată o creștere ușoară dar constantă de metan la un captor. Adică, nu ajunsese la limita de decuplare, cred că nici de alarmare, dar valorile din ultima jumătate de oră, cât noi ne aflaserăm la personal, erau în creștere. Timpul dintre două înregistrări consecutive era de 4 minute. Deci probabil vreo 4 - 5 înregistrări consecutive în creștere. Am mulțumit, am rugat să ne treacă în registru și am închis pregătit să ne grăbim spre locul cu pricina să vedem de ce crește metanul și să luăm măsuri. Dacă își continua creșterea aveam mici șanse să fim în zonă până ajungea la pragul de alarmare care era cred de 1,5 % dar puteam să fim în zonă până ajungea să decupleze energia electrică. Aceasta odată decuplată, la peste 2 % metan, era mai dificil. Trebuia să evacuezi oamenii în aer proaspăt, să scazi metanul, astfel încât să permită recuplarea energiei de către un electrician din sector. Dura mai mult, preliminarul trebuia făcut, era tămbălău mare. Te sunau telefoanele una într-una să dai explicații că ce e acolo și de ce nu ai cuplat. Deci eu cred că o și luasem la pas când mă uit în urmă, Romică la telefon. Cere calm, prin centrală în sectorul cu pricina. Vorbește Dumnezeu știe cu cine, discută, explică, roagă. Și pe urmă plecăm. Nu îmi pare că merge mai repede ca de obicei. Adică încet. Încerc să-l grăbesc un pic și îmi zice că așa ajung acolo obosit și nebun de nimic. Are dreptate dar totuși.
Nu mai știu exact ce s-întâmplat. Cu siguranță lucrurile au fost rezolvate până am ajuns noi. Or fi fost ceva uși de aeraj deschise, că doar intrase schimbul. Dacă nu aveau arc bun, nu se întorcea nimeni sa le închidă. Nici nu are importanță. Important e ceea ce am învățat atunci. In mină e neproductivă grabă. E bine, în măsura în care se poate, să delegi responsabilitatea, să o împărți cu alții pentru că nu ai cum să fi peste tot. Să-ți păstrezi calmul indiferent de situație. O judecată calmă este de o mie de ori de preferat uneia precipitate, mai ales atunci când ai de-a face cu oameni speriați, ceea ce se întâmplă destul de des la mină. Că nu e bine, chiar dacă uneori ești tentat, să bați milițieni.
Te salut Romică! Asemeni și pe fratele tău mai mic Costică, pe care l-am avut la sectorul aeraj ca șef de schimb, mulți ani. Din același aluat. Nu l-am văzut vreodată în sfadă cu cineva. Oameni faini, alături de mulți alții! Să-i țină Dumnezeu sănătoși și pe voi de asemenea!
În urma publicării inițiale a articolului pe Valea Jiului necontondentă, blogul personal, am aflat cu părere de rău că Romică Bordeianu a stins lămpașul acum câțiva ani. Dumnezeu să te odihnească, om bun!
 | A guest post by
|