Salate divine și prostie sacră
De la Seth și Horus la canibali și statuete Venus — o călătorie amuzantă prin prostiile sacre care ne-au modelat lumea
Există momente în care lectura te lovește ca un val de realitate alternativă. Și uneori, în acel val, plutesc tentative de penetrare d ivină, salate fermecate, organe de aur și prostia omenească ridicată la rang de credință. Când am deschis O istorie universală a prostiei, credeam că voi râde de câteva gafe istorice. În loc de asta, am descoperit un univers de ciudățenii mitologice care m-a lăsat confuz, fascinat și cu o întrebare: „Ce-i cu oamenii ăștia?” Acesta nu e fantasy, ci o zi obișnuită în mitologia umanității, și cartea m-a făcut să oscilez între râs și „ce naiba am citit?!”
Începem cu Seth și Horus. Nu, nu sunt personaje dintr-un reality show, deși ar fi spart audiențele. Seth, unchiul lui Horus, vrea să-l domine pe nepotul său, un tânăr zeu ambițios, într-un mod absolut scandalos. Cum? Printr-o tentativă de penetrare simbolică, menită să-l umilească și să-i arate cine e șeful. Dar Horus, mai șmecher, prinde de veste și reușește să împiedice planul, scăpând de sămânța lui Seth. Apoi, cu ajutorul mamei sale, Isis, face un șiretlic delicios: sămânța lui Horus ajunge într-o salată mitologică pe care Seth o mănâncă fără să știe – nu genul cu dressing, ci una cu un strop de... dressing zeiesc. Pe scurt, Seth crede că a câștigat, dar, surpriză: când zeii sunt chemați la judecată, sămânța lui Horus iese din fruntea lui Seth sub forma unei semiluni strălucitoare, ca un trofeu al eșecului. Citind asta, m-am oprit și m-am holbat la carte. O salată? O tentativă de penetrare? Și o semilună pe frunte? Sincer, imaginea mi-a adus în minte ceva gen bukkake – scuze, mintea mea a derapat încercând să proceseze absurdul. Dacă tu n-ai făcut asocierea asta, felicitări, ai sufletul mai pur decât al meu.
Mitul ăsta nu e doar un basm straniu, ci o metaforă despre putere, dominare și eșec, care m-a șocat prin absurditatea lui. Într-o lume unde „pee on it to show dominance” devine regulă sacră, Seth ratează, Horus câștigă, iar eu rămân cu impresia că venerăm niște povești demne de un sitcom cosmic.
Ah, și să nu uităm un detaliu: conceperea lui Horus, sau „imaculate conception with extra steps”. Osiris, tatăl lui, e dezmembrat de Seth, dar Isis, soția lui, adună bucățile și le pune la loc. Problema? Lipsește un organ vital. Fără să clipească, Isis improvizează unul din aur – pentru că, hai, cine se încurcă cu lut? Lutul e flasc. Cu acest upgrade, Isis concepe un fiu, iar eu, citind, m-am întrebat: „Oamenii chiar venerau necromanția asta romantică?”
Dar absurditatea nu e doar egipteană. Cartea m-a lovit cu o rugăciune evreiască ce mulțumește divinității că „nu m-a făcut femeie”. Am rămas blocat – serios, o rugăciune oficială care sună ca un comentariu misogin de pe net? Și budismul? Credeam că e despre pace și meditație, dar am aflat din carte că e plin de zei și ritualuri ciudate, ca un fel de telenovelă spirituală. M-a șocat să descopăr că până și „zen-ul” are momente de dramă divină.
Prostia? E să crezi că o religie, oricare, e calea perfectă. Toate sunt ghiduri, dar unii le iau drept GPS, alții drept adevăr absolut. Și așa, poarta paradisului se închide nu doar pentru păcătoși, ci pentru cei prea proști ca să vadă că harta e desenată de oameni.
Apoi vine un capitol care m-a dat peste cap: canibali și mâncare vie sau moartă. Canibalismul nu era doar foame, ci uneori un ritual cu dileme de genul „viu sau gătit?”. M-a șocat să citesc că oamenii dezbăteau asta ca pe o rețetă de MasterChef antic. Și Shiva? Zeul hindus își schimbă sexul ca să fie pe placul soției, iar pădurea îl urmează, ca într-un musical transgender. Magie? Prostie? Ambele? Citind, mi-am imaginat o pădure dansând în ritm de Bollywood, și totuși, am văzut că e doar altă poveste despre nevoia umană de sens.
Într-o lume de metisare divină, unde Isis reface trupul lui Osiris din bucăți pentru a concepe un fiu, cartea mi-a dat o concluzie clară: omenirea a avut imaginație. Uneori prea multă. Sunt confuz, pentru că nu știu dacă să admir fantezia asta sau să mă sperie că am luat-o drept sfântă. Dar în spatele ciudățeniilor – frica, dorința de control, nevoia de sens – aud hohotul ironic al prostiei universale, care-mi șoptește: „Nu te lua prea în serios, omule. Și lasă salata în pace.”
Notă finală: A, și încă ceva din carte: se pare că oamenii din antichitate credeau că Dumnezeu e femeie, judecând după statuetele Venus descoperite. Dar, ținând cont că statuetele alea n-au cap și au părțile „importante” supraexagerate, eu zic că mai degrabă erau jucării sexuale. Sau poate am mintea prea... nepură?




