Uniunea Europeana a fost o constructie pragmatica, derivata din ororile celui de-al Doilea Razboi Mondial. Reconstructia post-conflict, o industrie si o piata de desfacere comuna au fost dezideratele initiale stabilite in 1951 cand Franta si Germania, adversari economici si inamici ideologici au fost pusi sa coopereze sub privirea blajina, atomica, a Statelor Unite.
Si a vazut Washingtonul ca e bine si, biblic, in ziua a saptea s-a hodinit si chiar si-a prelungit odihna, rastimp in care UE a inceput sa creada ca ideea a fost a ei si ca poate sa faca ce vrea.
In anii ‘80, Europa de Vest era intr-o perioada de stagnare, inflatie ridicata si somaj; socul celei de-a doua crize a petrolului s-a suprapus peste efectele pe care inceputul globalizarii productiei si concurenta asiatica incepeau sa se manifeste, piata comuna dar nu tocmai comuna si divergenta politicilor economice iar economia keynesiana adoptata
Economia keynesiana insa, ce functioneaza prin rostogolirea creditului, obliga aproape ca Uniunea sa gaseasca piete neintegrate pe care sa vanda productia interna ramasa pe stoc, normal ca privirile s-au indreptat spre tarile din Est.
Solutia ideala se afla in fostul bloc socialist al statelor Pactului de la Varsovia si al URSS. Caderea Zidului a fost nu atat “mana cereasca” cat incident provocat, efectal unei strategii de picatura chinezeasca asupra sovieticilor.
Bine, nici Gorbaciov nu a fost cine stie ce granit, trebuie sa recunoastem.
Atragerea noilor membri ai Uniunii (la acel moment inca nu era una atat de politica ci doar economica) a fost solutia deopotriva necesara existential dar si posibila - caderea URSS a sosit la momentul oportun.
Abstractizand la maxim, tarile estice, foste socialiste, au devenit brusc un El Dorado, un teren de vanatoare pentru afacerile din Vest.
Propaganda a pus serios umarul si cel mai nociv slogan a fost, poate, “statul este cel mai prost administrator”. Sub aceasta strigatura, tot ce era “de stat” a intrat in buzunarul “companiilor” (sa le zicem “capital”).
Imi aduc aminte despre “privatizarile MEBO” si “vanzarile pentru un Leu” facute sub pretextul ca “investitorii” vor cheltui banii -altfel platiti statului - pentru modernizarea industriei foste “de stat”.
Germania de Est a fost prima victima a acestei “preluari ostile” iar efectele se vad si astazi. Cei 35 de ani de la caderea Zidului Berlinului nu au reusit sa stearga urmele care diferentiaza cele doua jumatati de tara separata dupa 1945.
Diferenta dar si lectia oferita, tot de Germania, a fost ca vataful trebuie sa fie de-al locului; Detlev Rohwedder - seful Treuhandanstalt, agentia care s-a ocupat de privatizarea rapida a economiei Est-Germane dupa reunificarea din 1990, vest-german, a fost impuscat de un lunetist misterios prin fereastra biroului sau de acasa.
Sa nu intram insa in detalii.
Asadar, la picioarele Vestului Europei se asternea o piata enorma cu dublu potential. Pe de-o parte, septelul de cetateni lipsiti de orice reper critic cu privire la noua forma de organizare a statului si, pe de alta parte, un portofoliu imens de materie prima rezultat nu numai din ce se afla in subsol ci si de fierul vechi ce se putea recupera din industria (in general, grea) a statelor foste socialiste. Caci in blocul socialist, productia de bunuri tangibile era cea ridicata in slavi si nu speculatiile bursiere si instrumentele financiare generatoare de bani din aer cald.
Nu in ultimul rand, capitalul vestic a scapat de concurenta pe care amenintau sa o faca enormele capacitati industriale estice in conditiile noilor realitati politico-economice.
Ca o nota laterala, merita remarcat ca, in 1987, Turcia solicita oficial sa adere la CEE - embrionul UE iar in 1995 semneaza Acordul de Uniuni Vamala; forta militara care era pe atunci Turcia a impiedicat insa hamesita Europa sa procedeze similar si fata de aceasta.
Perioada “de tranzitie” a aderarii noilor tari din sfera de influenta sovietica s-a finalizat in preajma anului 2000. Nu va lasati pacaliti de datele semnarii efective a tratatelor de aderare, bunaoara, desi Romania si Bulgaria au devenit membre oficial la 1 ianuarie 2007, “reformele” politice, economice si juridice au inceput si s-au derulat inca din 1996, odata cu instalarea la putere a “dreptei” cu cei “15.000 de specialisti”.
Anii ce au urmat au fost, in Europa de Est, marcati de o crestere a nivelului de trai care, desi importanta, nu au reusit sa reduca decalajul intre aceasta si Europa de Vest.
In preajma anilor 2010, Europa se afla, din nou in criza.
“Criza datoriei suverane”. “Criza Euro-Zone”… va mai amintiti? Keynes… Va spune ceva?
Recesiune, urmata de criza financiara a tarilor cu datorii publice mari si deficite bugetare ridicate; tarile cu moneda proprie au putut face fata crizei pana intr-acolo incat Polonia, de exemplu, nu a cunoscut efectele crizei. Grecia, in schimb, si-a luat-o rau de tot. In Romania, desi afectata sever, Leul a ajutat la o redresare rapida.
Drept urmare, incepand cu 2010, Uniunea Europeana - birocratia bruxeleza, a inceput sa devina tot mai manifesta in a-si asuma “saltul calitativ” in sensul preluarii conducerii asupra statelor membre.
Ca raspuns la criza globala (zice-se), Uniunea Europeana a inceput sa intareasca controlul politic si economic pe principiul “prostului fudul”. Criza economica a demonstrat ca zona Euro este una prost gestionata asa ca, hai sa o extindem si asupra celor care au reusit sa scape…
In 2007, cu toate semnele crizei pe masa, “idiocracy”-ul Comisiei Europene adopta politic sloganuri si pachete de “reducere a emisiilor”, dand peste cap profund o industrie crescuta in doua sute de ani.
“Green Deal”-ul infipt autistic in Europa in 2019 bate si el niste cuie zdravene la cosciugul industriei Vest-europene in timp ce sabotarea conductei Nord-Stream face ca perspectiva unei posibile redresari dupa o viitoare schimbare politica sa fie ca bomboana pe coliva.
Europa, in acest moment, este in plina criza, reiterand finalul anilor ‘80 insa de-a dreptul monstruos caci societatea este acum fragmentata, si sistematic indepartata de la acele repere morale care ar putea asigura unitatea ei pentru un scop comun.
Europa de Est trece prin ce a trecut atunci Europa de Vest. Cine papaochisor, papa si bataturica!
In lipsa de solutii veritabile, prizoniera a propriilor sloganuri, lipsita de resurse si de energie, incapabila sa dea inapoi din implicarea unui razboi pe care l-a incurajat si la care participa indirect, Europa este impinsa la colt.
Inghesuita bine, “scapa cine poate” incepe sa fie o posibila solutie careia i se opun insa: structurile birocratiei europene, ce au nevoie de “supusi” pentru a exista, “serviciile” care, de atata “cooperare" si “integrare” au pierdut de mult componenta nationala, diversele structuri paralele de influenta care imediat ce li se baga fisele incep sa cante prin piete. Slabe sanse sa iasa cineva din turma astfel formata.
Planurile ambitioase de a se extinde in Ucraina, Moldova si in tarile din Caucaz (in Turcia nu poate fi vorba) sunt compromise tocmai datorita retoricii belicoase care a schimbat optica Moscovei: de la “intrati unde vreti numai in NATO nu” a ajuns la “UE este o structura militara ostila”, cu consecintele de rigoare.
Conducerea “dualista” a Uniunii (Bruxelles si Washington) au contribuit masiv la aceasta stare de fapt. Odinioara convergent in interese, NATO sub regimul Biden a fost folosit ca o zgarda cu electrosocuri asupra Europei.
Ca am mentionat NATO; aceasta este in disolutie vizibila si incearca sa se disocieze de Ucraina care pe zi ce trece infrange tot mai mult.
Schizofrenia institutionala si-a pus amprenta deopotriva asupra Secretarului General dar si a conducatorilor statelor europene membre. Toti par a fi afectati de un nor alb de ceata, de la Meloni la Nicusor.
Noua administratie TRUMP vine prea tarziu, Bruxelles-ul este deja pe propria cale spre pierzanie iar politicienii ce conduc tarile partase se invart ca niste gaini decapitate in poiata.
Si tot ca ele, improasca cu sange pe toti cei care asista dar si peretii casei.
 | A guest post by
|