Sentință metafizică

‒ Pentru mine, de azi, nu mai exiști! mi-a trântit sec.

Până să apuc să îi răspund mi-a întors spatele și dusă a fost. Am rămas fără replică, cu gura căscată pe jumătate de parcă mi s-ar fi rătăcit cuvintele. Corpul, însă, a dat semne că ar vrea să pornească pe urmele ei. I-am dejucat planurile și am revenit pe poziție. Am rămas, pe loc, plin de gânduri.

Nu exist. Nu mai exist. S-a dus înainte și m-a lăsat înapoia ei. Sau a plecat înapoi și m-a lăsat înainte. M-a lăsat cum eram înainte, adică fără ea. Asta înseamnă că exist, dar altfel. Sau dacă nu mai exist în aceeași bulă cu ea, nu se mai poate numi existență starea de agregare în care mă găsesc. Exist, dar nu exist. Uite că nu îmi doresc să schimb asta! Sunt liber în nonexistența propriilor mele cugetări și în incompatibilitatea în care mă complac, opunându-mă existenței. Poftim! Așa ceva ar merita ca răspuns. O batistă metafizică scuturată în vânt pe trotuarul gri al ocaziilor pierdute.

Până mi s-au limpezit ochii, tulburați de atenția orientată spre interior, fosta mea parteneră a dispărut în mulțime. Eram încă nemișcat, în mijlocul trotuarului, printre pietonii grăbiți să nu rateze culoarea verde a semaforului. Nu vă grăbiți, le-aș striga. Nu e nimic pe partea cealaltă din ce nu vedeți aici. Încotro vă îndreptați? Înainte? Înapoi? Par direcții înrudite, dar, credeți-mă, nu sunt deloc ceea ce par. Normal că nu le-am spus nimic în cele din urmă. Sunt oameni mari, ce dracu’! Lasă că se prind ei la un moment dat. O să le strige cineva, când o să le fie lumea mai dragă, o sentință metafizică și atunci să-i vezi. Păcat că nu se organizează public astfel de procese. Se sting nevăzute și neauzite doar între doi oameni. O pierdere grea pentru noi toți. Ce teatru?! Ce cinema?! S-ar ține sesiunile cu casa închisă. Acolo să vezi ros de unghii și tâmple asudate! Acolo să vezi clocotind magma incandescentă a gândurilor! Acolo să vezi delir verbal sau bâlbâieli magistrale!

Semaforul s-a plictisit de verde. S-a făcut roșu. Au reușit să treacă strada cu toții. Eu am rămas în același loc. Încă mă gândesc dacă în acest dubiu existențial e bine să mă mișc. Dacă dispar? Dacă mă pierd? Oare chiar stă cineva cocoțat în imensitatea infinitului și, cu urechile aplecate către vorbele oamenilor, se asigură că ni se întâmplă tot ce ne dorim unii altora? Am zâmbit.

Am făcut un pas. Apoi l-am făcut pe al doilea. Apoi m-am dus și m-am tot dus. Nu am prins verde pe nicăieri. A trebuit să aștept. Până la prima intersecție mi-am dat seama că nu m-am gândit la nimic. Mă purtaseră picioarele pe un drum numai de ele știut. Poate că asta a fost pedeapsa. Nu am existat pentru o lungime de trotuar. Dematerializarea a luat sfârșit și am aterizat în aceiași pantofi. Câte zâmbete oi fi ratat? Câți umeri nu am atins? Câte afișe nu am citit? Câți posibili prieteni nu am mai avut ocazia să întâlnesc? Dar e cum e.

Ar fi putut să fie mult mai rău. Mă gândesc cu groază cât timp aș fi fost condamnat să lipsesc, ispășindu-mi nonexistența, dacă m-ar fi iubit.