Solomonara

poveste din sat

Poftă bună la muncitori!

– Mulțumim, mulțumim, dom’ inginer! Luați loc coleașa pe sac... luați un ou, puțin caș dacă vreți, mi le-o adus Maricica mai devreme.

Câmpul e aproape gol la ora asta a zilei; în afară de cei patru oameni care stau la umbra unei liziere de salcâm, întinși pe haine puse să-i apere de iarba încă umedă, așezați în fața unui ștergar pe care mâncarea stă la soare, de două ciori care se ceartă mai încolo pe niște bolovani de pământ proaspăt arat, și de carcasa de tablă a tractorului care pocește și scârțâie, când încălzită de soare, când răcită de vântul care mai îndrăznește să-și facă simțită prezența și plângerile. E aproape ora prânzului, de aceea cele două tractoare care veniseră la arat în partea asta a Redului stăteau liniștite, cu plugurile cumințite, așteptându-și stăpânii care să le conducă și să le facă din nou să muște din pământ.

– Numai atât ai reușit să ari de azi-dimineață, nea Ilie? îl întrebă inginerul pe cel mai în vârstă dintre tractoriști, deși știa deja răspunsul. Nu făcea decât să afle motivul pentru care echipa asta era atât de lentă, spre deosebire de celelalte pe care le vizitase în dimineața asta. Vroia altceva, o altă explicație decât cea pe care nea Ilie și ceilalți o aduceau de fiecare dată când erau trimiși în zona asta. De parcă Redul Jderului avea o putere asupra oamenilor — moleșindu-i, adormindu-i. Era departe de sat, dar asta nu era un motiv ca toată lumea să fie apucată brusc de lene. Asociația trebuia să termine cât mai repede cu aratul și însămânțatul… aveau de respectat un program, iar el nu înțelegea de ce unii oameni din sat deveneau atât de încăpățânați în privința asta. Inginerul știa că oamenii credeau că e o greșeală să le fie luate pământurile și puse „la comun”, dar asta era bine pentru ei. Numai de-ar fi înțeles. Bineînțeles, când nea Ilie îi răspunse, nu se mai miră prea tare.

– E Redu’ Jderului, dom’ inginer, pământu’ ăsta nu se vrea lucrat. Nu o fost niciodată lucrat, că ăsta nu-i pământ din care să scoți grâu și păpușoi.

– De ce zici asta, nea Ilie?

– Pentru că așa știm din tată-n fiu... pământu’ ăsta n-o fost al satului și nici al cuiva din sat, pământu’ ăsta o fost al unuia de demult, pi nume Jderu’, un răzeș de pi timpu’ lu’ Ștefan; aici o avut el curte... și o iubit pământu’ ăsta atât de mult încât o cerut să se îngroape aicișa. Vezi matale, dom’ inginer, ăsta e pământ de odihnă și nu-i bine să-l scormonim noi... de-aia se lasă și el atât de greu.

– Și zici matale, nea Ilie, că nu merge scos nimic aici?

– Bătrânii știau ei ceva... Dom’ inginer, ia băgați matale mâna colo, în haina aia de la umbră, și scoateți sticla. Așa... ia și matale o gură. Vișinată de anu’ trecut... ha, ha... vă lăcrimează ochii de la atât?

– E bună, nea Ilie, e bună... se vede că-i făcută de matale. Da’ ia zi-mi acum: de ce nu vreți să terminați cu superstițiile astea prostești și să vă apucați de muncă? Știi prea bine că nu putem să zăbovim prea mult pe teren, că uite, în două săptămâni se strică vremea, încep ploile și tre’ să fi terminat cu însămânțatul până atunci, să prindă un început bun recolta de anul ăsta. Ce ți-e cu „pământu’ ăsta nu-i pământ de arat, ziua asta nu e zi de muncă... ăsta nu-i așa, ci pe dincolo”? Hai să fim serioși, nea Ilie. Dă-o-n mă-sa-n cur...

– Ehe, matale, dom’ inginer, nu ești de pe-aici. Nu ești de la sat, și se vede bine. La matale, la oraș, oamenii au uitat că uneori superstițiile astea sunt adevărate. Cineva o trăit, o văzut un anumit lucru pe care nu l-o putut ghici și cu care nu i s-o putut împăca inima așa ușor. Cineva o pățit ceva bun sau rău și i-o arătat și celui de lângă el, aia sau cealaltă, să se ferească. Nu zic că noi nu vrem să muncim, muncim cu dragă inimă, mașinile trag și ele cu putere, da’ ce să-i facem că din senin motoru’ moare, plugu’ agață ceva și oprește mașina în loc... Lu’ Matei, colo, l-am văzut cu ochii mei cum s-o oprit în loc cu roțile învârtindu-se în gol, di parcă ar fi fost tras înapoi de ceva. Ce să facem noi?

– Prostii, pufni inginerul.

– Așa o fi... da’ ceva este totuși. Dă-mi și mie o țigară, dacă ai... mie mi s-o terminat de azi-dimineață și n-am mai trecut pe la bufet să-mi cumpăr altele. Drăcia naibii, că s-au și scumpit... Da’ unde ai fost plecat, dom’ inginer, săptămâna trecută? La raion?

– Da... am fost să caut niște îngrășăminte...

– L-o îngropat pe Mircea a lu’ Pelereața sâmbătă... Dumnezeu să-l ierte!

– Cine a mai fost la mort?

– Lumea din sat... noi... colegii lui... noi i-am dus sicriul. Măcar atât.

– Avea nevastă? Copii?

– Nu... rămăsese holtei, deși eram leaturi.

– Fusese un om bun...

– Și harnic. Dacă nu era el, nu mă dădea tata la profesională, la școala de șoferi... nu mă făceam tractorist...

– Da’ ce-a avut? De ce a murit?

– Apăi... matale ai plecat la raion marți dimineață, el luni a fost în echipa matale, la Ardeleanu’, la arat viile... marți o fost cu mine, miercuri a fost liber, iar joi dimineață l-au găsit în fața casei, căzut cu fața în pământ. Apăi, doctorul di la noi din sat o zis că o fi avut ceva la inimă, un atac ceva, da’ doctorul de la raion, de la spital, când i-o făcut autopsia, nu i-o găsit nimic. Di parcă ar fi găsit vreodată ceva... Păcat să taie un om așa, ca pe un porc sau animal. Când mori, mori... iar lumea din sat bănuiește ea ce s-o întâmplat.

– Ce vrei să spui?

- Eh... poveste lungă domn’ inginer. Şi n-o să credeţi ci am să vă zic, aşa că.. mai bine, Dumnezeu să-l ierte şi să-i fie ţărâna uşoară! I-am mâncat coliva să lăsăm morţii în paci!

- Zi nea Ilie, că mă faci curios... Ştii bine că nu te judec, numai că nu pot să cred toate prostiile astea ale voastre.

- Rău faci domn’ inginer... rău faci... Păi domn’ inginer, la noi, pe vremea când bunicii noştri erau copii, când taţii noştri erau copii şi, până să veniţi dumneavoastră, atunci când ploua tare în Sus, pârâu ăsta mic de trece prin centru... ei bine, numai mic nu era. Îl ţin minti şi acum, era până sus la pod, da’ acuma a mai secat, l-au îndiguit di undi vinea el. Ei, pi vremea noastră, atunci când ploua tare în Sus, Coarba se umfla şi dădea pe afară din matca ei. Se umfla furioasă di parcă era călărită di diavol şi curăţă tot ci prindea în calea ei. Lua păsări, animale din curţile oamenilor, case uneori. Am găsit odată şi o fată luată di apă, părinţii ei o venit să o ia acasă în sicriu şi s-o ducă tocmai dincolo de Arbuşti... Era prăpăd pe atunci. Chiar io şi mama era să fim luaţi di apă odată... întindeam hăldani di cânipâ, pe mal, la uscat, când o venit viitura... da’ asta-i altă poveste. Povestea lu' Mircea acuma... domn’ inginer, când venea la noi pârâu’ şi dădea afară, aducea mereu şobolani cu el. Şi umplea satu' de năpasta asta, rodeau, muşcau, mâncau totu'... frati-miu.. l-aţi văzut nu? Are vârfu’ nasului lipsă din cauza lor. Când era micuţ l-au mâncat într-o noapte când dormea în pătuţ... Ei, cât era năpasta asta a şobolanilor în sat era jale mare. Li era frică la oameni di boli, cini ştie ci mai aduceau ăştia cu ei, plus stârvurili adusi... otravă nu mergea la cât di mulţi erau. Ei bini, când si întâmpla asta, oamenii ştiau că nu au dicât o scăpari şi aşa chemau o solomonară dar nu ca ceilalţi solomonari... vezi bini că ea nu învăţase ci mai digrabă furase ştiinţa lor. Solomonara asta era o hârcă bătrână, cel puţin aşa mi-o zis tata. Și lui așa i-o zis bunicu’... aceiaşi femeie bătrână şi pi timpu’ lor şi când eram eu copil. Poati că era blestemată di ceilalţi solomonari pentru ştiinţa ei… cânii ştie. Oamenii din sat o chemau şi o lăsau să-şi facă vrăjili ştiute doar di ea, apoi îi plăteau cât li cerea, indiferent di ci li cerea...

- Aşa, şi?

- Păi, poati îi mai bine să nu mai zic de-aci încolo povestea asta... stăm şi într-un loc rău, râpa asta nu-i loc di zis aseminea poveşti... nu ştii ce-ţi mai ascultă din ea.

- Nea Ilie !

- Păi, domn’ inginer... eu ştiu asta din ci mi-o zis Mircea... el o văzut într-o noapte solomonara aia cum îşi făcea vrăjile. Si întorcea într-o seară din centru şi când să ajungă acasă, prin faţa lui, trecând şoseaua înspre malul pârâului, ieşind dintre două garduri, o femeia bătrână, cu părul răvăşit, cu haine murdare de ziceai că sunt pânză de sac, cu o farfurie în mână pe care ardea jăratic, conducea o puzderie de şobolani. Mircea mi-o zis că panaramile ălea o urmau ca şi când ar fi fost dresate... cum chemi câinele să-i dai mămăligă... aşa erau şi alea. Chestia e că nimeni nu trebuia a vedea pe solomonară, nici bătrânii care o chemau, nimeni. Numai Mircea! Ei, când veni vremea să-şi ceară răsplata, solomonara nu ceru dicât un singur lucru, pi băiatu cari o zărise în noaptea ceia! Mircea s-o împotrivit, sătenii la fel. Nu i-o mai dat nimic până la urmă.

- Crezi că după atâta amar de vreme solomonara a venit înapoi după el?

- Io aşa cred! Acuma, matali poati râzi di un boşorog ca mini… Da’ zi şi matali... Mircea o rămas holtei toată viaţa, nu s-o legat nimeni şi nimic di el, di parcă o fost blestemat. Acuma, miercuri seara o bătut o furtună pi la noi... o pornit din senin aşa, cu ploaie şi vânt puternic, ci mai, vremi să nu laşi nici un câini afară. Numai că Mircea o ieşit afară. Ceva l-o chemat acolo. I-o zic că şi-o auzit numili strigat di cineva.. că altfel nu ieşea... O fi auzit câinii lătrând la poartă a om străin şi a ieşit să vadă cini îi. I-o zic că şi-o văzut solomonara şi ea l-o luat cu el. Râdeţi dacă vreţi da’ îs multi lucruri în satu’ ăsta, pi care numai cei care sunt legaţi di sat li văd şi li cunosc... Aşa-i legea pi aici ! Suntem prinşi între două tărâmuri şi putini isi dau seama !