Sunt prezent

Se aud tunete sau poate e artileria războaielor de la orizont. Se contractă timpane, se ridică broboane, se dilată pupile. Se disting ecouri în spatele ușilor închise ale zilei de mâine. Static, într-un prezent care pare imobil, cultiv răbdarea. Se lasă serile cu așteptări coapte, pârguite, picând din aștri ale căror lumini par fixe, dar alunecă spre retină cu unica viteză în care putem măsura spațiul. În mine aleargă fluidele, dar oasele par nemișcate, fortărețe de calciu legate între ele cu poduri din tendoane. Unde să fug? Să bat la ușile mereu ferecate ale viitorului fără un ușier care să tragă ivărul? Dar cu visele pe care nu m-am învrednicit să le compun, ce să fac? Promisiunile sunt ale unor șoapte care încă nu există, iar coincidențele împlinirilor sunt pur aleatorii. Ceea ce simt acum între palme este certitudinea unui simplu Sunt. Despre acel A fi al număratelor zile de mâine nu îmi pot face nicio idee.

Se aud tunete sau poate sunt ecourile strigătelor mele. Se deschid urechi, se ridică fire de păr, se bat pleoape printre lacrimi. Oricât m-aș întinde, nu ajung la limba de fier a porților zăvorâte. Static, într-un prezent care moare doar ca să garanteze nașterea următorului, cultiv răbdarea. Se coace răsăritul în felii ample de portocaliu, dar se pierde vopsit în lumina albă a restului zilei. În mine se simte puls, iar sângele năvălește fără să își pună întrebări, fluviu trecător cu gust metalic de viață. Unde să fug? Viitorul are arogantul obicei de a se vinde în monede bătute cu chipul speranței. Așa că doar Sunt. A fi e mereu în altă parte.