The Village People are not OK — de la un mic deranj la moartea comunităților

Proverbul spune “It takes a village to raise a child”, adică “E nevoie de un sat pentru a crește un copil”. Dar satul trage să moară…

Bineînțeles că nu e vorba de sate, ad literam. Cu sistematizarea satelor s-au ocupat alții și nu au ajuns tare bine. Dar satul metaforic (comunitatea, legăturile interumane puternice)… e într-un real pericol. Ne-am obișnuit să nu datorăm și să nu ne îndatorăm altora, să filtrăm oamenii până rămânem singuri și să folosim tehnologia de comunicare împotriva firii: pentru izolare, nu pentru apropiere. Ce rămâne atunci din acest “village”, dacă nouă ne e frică până și de un simplu apel telefonic?

o să te deranjez cu niște clipuri amuzante

— prieten cu care schimbi mereu reel-uri

îmi pare rău, ăsta e un film mai lung. Dacă vrei, te uiți. Dacă nu, nu. Adică nu ești obligat(ă) sau ceva.

— prietenul videograf amator, căruia i-ai spus explicit că îți poate cere o părere, oricând

îmi cer scuze că te stresez cu întrebări

— coleg de muncă pe care, conform fișei postului, tu trebuie să-l formezi

scuze de roman

— persoană care a scris 3 propoziții

Au, m-ai stingherit!

Din categoria rănilor profunde care necesită intervenție SMURD, niciuna nu e atât de gravă ca micul deranj. Ne e frică să deranjăm, să stingherim sau să devenim poveri pentru alții, indiferent cât de minore ne-ar fi cerințele. De fapt, în spate se ascunde o prejudecată ușor de demontat: pe noi ne deranjează când cineva ne cere un pix? Atunci de ce ar fi un deranj să cerem noi un pix? Când ne raportăm la noi înșine, subestimăm disponibilitatea reală a celorlalți de a ajuta.

La polul opus, folosim adesea expresia “eu nu datorez nimănui nimic”. Ne e ușor să anulăm planuri, să nu participăm la evenimentele altora pentru a ne proteja propria persoană. Ne declarăm introvertiți, dar uităm că a fi introvertit nu înseamnă nici a fi ingrat, nici distant, nici indolent în societate. Ideologia culturală curentă încurajează independența totală, autosuficiența, dar asta distruge reciprocitatea relațiilor.

Dan Ariely, în cartea “Predictably Irrational”, vorbește despre diferențele dintre economia de piață și normele sociale. Exemplul oferit de Ariely vorbește despre un tip care își cheamă prietenii în ajutor să mute mobilă. E perfect normal ca, la final, el să își răsplătească prietenii. De exemplu, le poate face cinste cu pizza și bere. Dar ar fi o jignire să le ofere bani în mod direct, pentru că ar schimba relația din una socială într-una tranzacțională. Așadar, norma socială ține totuși de anumite “datorii”, în ciuda mantrei că nu datorăm nimic altora.

Dar dacă ne e jenă să cerem și suntem reticenți să oferim, cum se poate lega o rețea de tip “village”?

Anxietatea la apelurile telefonice

Un număr impresionant de oameni prezintă azi simptome de anxietate la apelurile telefonice. Stressul și presiunea se manifestă de multe ori fizic sau determină oamenii să refuze complet apelurile. Aici poate aveți una dintre următoarele reacții:

• sună ca o chestie de-a generațiilor noi, că ei se tot smiorcăie de prostii

• sună ca o invalidare a unei probleme reale

și vreau să vă asigur că niciuna dintre extremele astea nu îmi trece prin cap vorbind despre acest tip de anxietate. Problema pe care vreau să o discut e cum anume afectează asta relațiile sociale și cum contribuie la mitul deranjului.

De fapt, care e diferența între un apel telefonic și o serie de mesaje, chiar și vorbind despre mesaje vocale? Telefoanele și întâlnirile fizice au o încărcătură socială mare, printr-un contact real, spontan și nefiltrat, plin de subtexte sociale: tonul, pauzele, expresiile faciale. Nu în ultimul rând, ambele presupun un răspuns imediat, sincron. Mesajele sunt asincrone. Nu necesită răspuns imediat din partea interlocutorului, iar acest răspuns poate fi calculat, răscalculat, cosmetizat, cenzurat și abia apoi trimis.

Avantajele mesajelor devin însă dezavantaje când vine vorba de autenticitate. Mai întâi, prin pierderea contextului, apoi prin faptul că evită vulnerabilitatea. Fără o investiție de vulnerabilitate în relațiile noastre sociale, experiența devine low risk, low reward. Comportamente precum ghostingul (dispariția interlocutorului) sau strategiile de temporizare (dacă el nu mi-a răspuns 5 minute, eu nu îi răspund 10) se transformă în arme ale supremației. Încercăm acum să “câștigăm” conversații așa cum am câștiga dueluri, nu să investim în ele constructiv.

Iluzia opțiunilor

Atât în relațiile romantice, cât și în prietenii, abundența formelor de tehnologie și creșterea numărului de oameni cu care putem să luăm legătura au dus la selectivitate extremă. Când Tinder are un feed infinit de potențiali parteneri, e mai ușor să renunțăm la o relație decât să depunem efort pentru a o repara. Micile defecte, zonele de ușor dezacord devin brusc falii care ne despart: ai votat cu altcineva decât mine? E clar că avem viziuni diferite și nu avem de ce să continuăm prietenia. Ai altă opinie religioasă? Față de mine, care sunt perfect, ești fie habotnic, fie ateu lipsit de suflet. Totul e un motiv pentru a “tăia” oameni din viața noastră, în ideea în care oricum vom găsi alții. Această balcanizare socială duce de efectele pe care le cunoaștem și le-am tot discutat, în care oamenii habar nu au ce se întâmplă în afara propriei “bule”.

Din nou, arma asta are două tăișuri. Fiind Dumnezei în cercul nostru de prieteni, putem “tăia” pe orice motiv. Dar trebuie să ne ferim și de Dumnezeii noștri. Față de prieteni, ne cenzurăm, nu vrem să-i supărăm cu opiniile noastre reale ca să nu ne “taie” ei pe noi. Practic, dacă putem fi oricând respinși, mai bine nu sunăm, mai bine nu cerem ajutor, mai bine nu discutăm nimic real. Nimic din ce ne apasă, nimic din sfera valorilor sau opiniilor personale, nimic cu adevărat personal sau vulnerabil.

Prieteniile noastre sunt lipsite de conflict, plăcute și agreeabile, dar superficiale.

Păi ăștia își fac nuntă din banii mei?

În ultimii ani face ravagii mentalitatea de Gică Contra față de nunți. Nunțile, aceste tragedii financiare care incomodează pe toată lumea și au sărăcit națiunea mai rău decât orice clasă politică. Haterii nunților critică ideea că oaspeții trebuie să contribuie financiar, că mirii își fac nunta doar pentru a profita de pe urma invitaților și a strânge averi ca Scrooge McDuck. De fapt, asta fac toți mirii în noaptea nunții: sex pe mormanele de bani pe care le-au stors de la invitați.

Am inventat ideea de “obligație” și parcursul minuțios al listelor:

“cât au dat ei la mine, atât le pun și eu! Niciun leu în plus!”

… deși tu te-ai căsătorit acum 15 ani, când franzela era “un leu de tri”

Alții explică și mai eficient: “în loc să mă duc la o nuntă, mai bine merg într-o vacanță”. Și e perfect în regulă a te alege pe tine, din când în când. Există și forme de egoism benefice. Dar fiecare lipsă din “the village” se simte, pentru că refuzând a contribui social (și financiar), slăbim întreaga rețea.

Comunitatea nu e o povară, o schemă piramidală a avariției unor profitori (în cazul de față al mirilor), ci un element social de bază. Iar poate peste ani, la nunta proprie, sau la nevoie, sau poate chiar și la o petrecere aniversară amărâtă, ne trezim cu scaunele goale. Nu am datorat nimic nimănui. Nimeni nu ne datorează nouă. “The Village” are nevoie de contribuitori, nu doar de consumatori.

Iar între toate acele scaune goale, poate o să ne amintim că nunțile, evenimentele familiale, petrecerile (chiar și înmormântările, fir-ar!) erau cândva pline de bucurie. Bucuria de a fi împreună, bucuria de a împărtăși din fericirea proprie sau de a avea un sprijin la greu. Bucuria care construiește.

Ce putem face?

Suntem prinși în muncă remote. Deplângeam mai demult lipsa “celui de-al treilea spațiu” (un loc de socializare în afara muncii sau casei), dar acum lipsește chiar și al doilea. Fără interacțiunile fizice din spații comune, totul se mută în mesaje text și superficialitate.

Dar, știți cum e? Uneori ne plângem de trafic… deși NOI suntem traficul. Așa cum ne plângem de absența “village”-ului, de fapt ne plângem de propria absență. Ceea ce aduce prima veste bună: putem acționa acum.

Întâi, să re-umanizăm comunicarea. Să reînvățăm să ne sunăm și să ne întâlnim prietenii. Poate că ei vor fi reticenți la început, dar și asta e de înțeles și nu de judecat. Apoi să oferim ajutor real, constructiv. Nu banalul “îmi zici tu dacă ai nevoie de ceva”. Ne putem gândi la minim 3 lucruri pe care le putem oferi cu adevărat unui prieten apropiat, preferabil din sfera experiențelor petrecute împreună. Putem începe cu o cafea. Putem forma grupuri sau comunități lucrând împreună sau ocupându-ne de un hobby.

De asemenea, putem opri people pleasingul fals. Să nu ne fie frică să deranjăm, să ocupăm spațiu, să ne recunoaștem nevoile. E ireal de greu să cerem ajutor. De-a dreptul paralizant. Dar putem să o facem, începând de la lucruri mici. Chiar și atunci când nu cerem, dar ni se oferă ceva, putem învăța să acceptăm cu grație.

Obișnuiam să mă “bat pe POS” pentru a plăti cu cardul înaintea altora. Nu suportam, ca ego, să-mi plătească cineva ceva. Nici măcar o cafea.

Nu suportam cadourile fără motiv, sau mă prefăceam că îmi place orice primesc. Am primit zeci de tablete de ciocolată cu mentă sau cu cremă de căpșuni pentru că n-am deschis niciodată gura să spun “știi, apreciez cadoul dar nu-mi place crema de căpșuni”

Crede-mă, atât din experiențe personale, cât și din ceea ce spun specialiștii: people pleasingul ieftin omoară relații.

DAR… când oprim people pleasingul ieftin, mare grijă să nu rupem legături. Asigurați-vă că grupul tolerează și înțelege conflictul.

Practic, e de umblat în echilibru. Pe de o parte, trebuie să normalizăm și să căutăm fricțiunea socială. Pe de altă parte, când acceptăm acest disconfort, să-l acceptăm ca parte integrantă din viața de zi cu zi. Trebuie să trăim cu disconfort social, cu vulnerabilitate și cu interacțiuni reale. Trebuie să nu fim mereu 100% de acord cu prietenii noștri, iar ei să nu fie ciopliți după chipul și asemănarea noastră. Trebuie ca atât noi, cât și ei, să suportăm deranjuri minore.

E greu, dar după ce antrenăm acești mușchi sociali uitați și neglijați, sănătatea noastră mentală va avea numai de câștigat.

Fă ceva real azi.