Trăsuri fără cai și bombe peste minerii din Vulcan

Din Mallorca în Valea Jiului. Călătorie în timp și spațiu.

Am fost mereu de părere că un adevăr crud e mai de folos de cât o minciună folositoare. Din păcate în materie de fapte istorice se alge de foarte multe ori să nu se spună tot adevărul, să se omită ceea ce nu convine. Nu întotdeauna este o direcție trasată de o conducere superioară care cenzurează istoria neconformă cu ideologia.

Uneori e nevoie de intervenția unor urmași pentru a readuce în memoria publică un fapt banal pentru societate dar o tragedie pentru rude. Este și aceasta o parte a istoriei, care până la urmă este compusă și din istorii personale. Este cazul plăcuței din imaginea de mai jos, care poartă pe ea un nume și câteva date. A nașterii, a arestării și a executării.

Miquel Pasqual Quetglas a fost unul din zecile sau poate sutele de mii de oameni nevinovați uciși de naționaliști în perioada războiului civil și după câștigarea lui, în Spania. Presupusa lui vină? Simpatia republicană sau a stângii cu care era aliată. Aceste cifre se adaugă celor ale execuțiilor republicanilor din perioada războiului. O perioadă de o cruzime de neimaginat daca vizitezi Spania astăzi. Eu am întâlnit aceasta plăcuță lângă una din porțile unui oraș pitoresc din Mallorca, Alcudia. Și nicidecum nu aș fi aflat de el, alături de miile de oameni care vizitează orașul zilnic și își arunca din curiozitate ochii pe ea, dacă urmașii lui nu ar fi făcut demersuri și solicitări pentru a-i fi găsite osemintele, pentru a fi îngropat creștinește și a-i fi conservată memoria în acest fel.

De aceea spun, istoria nu se dezvăluie toată nu doar din pricini urmărite de cei interesați, ci și din prea puțina ei cercetare. Poate că Miquel Pasqual era un nume pe o listă a celor uciși in Mallorca de falanga naționalistă și atât. Câți ar fi știut de el? Chiar și așa, câți se apleacă să citească mica plăcuță de pe caldarâm? Orașul e pitoresc și ochii își fug pe cu totul alte imagini decât aceasta. Spre exemplu pe aceste trăsuri electrice sau pe străzile pitorești.

Dar să continuăm cu istoriile noastre locale. Alcudia a fost așa, un periplu de vacanță. Am dat de curând de întâmplări puțin cunoscute, atât din cauza cenzurii autorităților, cât și a lipsei cercetării. Deși ar părea că cele două motive se succed liniar, fiind vorba de un caz de istorie modernă locală, adică cenzura a acționat până în 1989, urmată de o cercetare insuficientă a trecutului nostru relativ recent, de fapt ele se întrepătrund cred eu. Deși s-a scris câte ceva în ultima perioadă despre istoria interbelică a Văii Jiului, nu am descoperit decât recent faptele pe care le voi expune mai jos. Nu știu dacă sunt îndreptățit să spun că s-au omis voit anumite episoade chiar și în ultimii ani. Poate aș greși. Nu am citit tot ce s-a putut citi în domeniu. Însă de curând mi-a căzut sub ochi articolul doamnei Alina Gonț, Republica diamantului negru. Aceasta tratează tendințele de autonomie ale reprezentanților comunităților din Valea Jiului, în perioada premergătoare datei de 1 decembrie 1918.

De asemenea, informații puțin cunoscute am aflat și despre luptele purtate în Valea Jiului și împrejurimi. Acestea însă cred că le-am citit într-altă lucrare din cele folosite de autoare. Nu o am dar am găsit fragmente din aceasta în diferite publicații. E vorba de Ion Aldescu, Armata Română în Valea Jiului: Repere Istorice 1916–1999. Dacă o aveți și sunteți dispuși să o împrumutați, v-aș fi recunoscător. În imaginea de mai jos, punctul de trecerea a frontierei dintre Imperiul Austro-Ungar și Regatul României, pe Defileul Jiului, la Polatiște.

Începând cu 1916, contrar așteptărilor (populația Văii era totuși majoritar românească), armata română nu a fost primită cu brațele deschise. În numeroasele lupte din cele câteva luni de avansări și retrageri, acesta s-a confruntat și cu formațiuni militarizate de mineri și cu o armată finanțată și echipată de baronul Maderspach. Cel de la care ne-a rămas casa aceea frumoasă de la Iscroni și pomul cu lalele. Acesta din urmă pare a fi ultima rămășiță dintr-o mare grădină cu zeci de specii de plante aclimatizate pe malurile Jiului de Vest. Baronul acesta avea în proprietate mai toate pădurile de pe munții din jurul Văii Jiului, din Retezat, Parâg, Șureanu și munții Vâlcan, fiind principalul furnizor de lemn pentru minele de cărbune. Acesta a scris și o carte despre participarea lui la primul război mondial și perioada de după Marea Unire din 1918. Cartea cuprinde și relatarea luptelor pe care acesta le-a purtat în Valea Jiului, împotriva românilor. Așa cum bănuiți, nicio editură nu a fost interesată de traducerea și publicarea ei în limba română. Câte mărturii din ”partea cealaltă” de care nu știm sau la care, din cauza barierei lingvistice nu avem acces or mai fi? Cartea se numește Az oláhok vérnyomában a Fekete-tengerig (În săngele vlahilor până la Marea Neagră), iar autorul ei Viktor Maderspach. Acesta, deși a dorit să locuiască în continuare în Valea Jiului și după Marea Unire, cu care cu siguranță nu era deloc împăcat, se pare că datorită acțiunilor sale iredentiste a fost până la urmă obligat să fugă din România Mare, pentru a evita riscul de a fi arestat. E deducția mea, având în vedere faptul că a mai scris o carte care se numește: Menekülesem Erdélyből (Evadarea mea din Transilvania). Un personaj acest Viktor Maderspach. Un personaj care și-a petrecut o mare parte din viață în Valea Jiului, care cunoștea aceste locuri și munții din jur ca vânător pasionat ce era și care a și scris despre toate acestea. E drept că a scris din perspectiva ungurului ce-și pierdea mare parte din regat. Cu toate acestea, după mai bine de 100 de ani de la evenimente cred că ne putem încumeta să îi citim lucrările. Până la urmă sunt parte din istoria acestor locuri. Eu îmi propun să o fac. Nu știu cum dar vă ți la curent dacă reușesc câte ceva. Deși până să merg la grădiniță româna mea se reducea mai mult la înjurături, acum același lucru pot să spun despre maghiară. Că e de grădiniță, nu că știu doar să înjur. Bruma de ungurească învățată de la bunica (Dumnezeu să o odihnească) a fost răpusă de instituționalizarea mea care a urmat numai pași românești.

Dar să vă zic ce am aflat din articolul Republica diamantului negru, că de la el pornisem. De fapt pornisem de la Miquel Pasqual Quetglas, dar aceea e altă poveste. În principiu, cercetătoarea Alina Gonț încearcă să transmită ideea că în toamna lui 1918, când Imperiul Habsburgic se părbușea din cauza revoluțiilor naționaliste din vastul său teritoriu, au existat cazuri, cum e și cel al Văii Jiului, unde componenta etnică, națională, nu a jucat rolul cel mai important. În Valea Jiului minerii au îmbrățișat revoluția nu ca pe o secesiune etnică sau o mișcare de independență ci mai degrabă ca pe un mijloc de menținere a puterii sindicatelor pentru negocierea includerii viitoare fie în România fie în Ungaria cu un statut aparte. Se dorea mai degrabă o negociere pe baze economice, prin care clasa muncitoare numeroasă de aici să își păstreze sau mai degrabă să revină la drepturile și condițiile de trai pe care le avusese înainte de război.

Locuitorii Văii Jiului erau conștienți de importanța cărbunelui pentru oricare din statele care ar fi încorporat teritoriul de graniță și au avut în acea perioadă scurtă de două, trei luni (octombrie - decembrie 1918), o tentativă nu foarte clar conturată dar nici foarte bine cercetată de a-și negocia apartenența sau chiar independența. Titulatura de Republica Diamantului Negru apare doar în presa locală și în memorii scrise ulterior de protagoniști.

Desigur, informațiile din Valea Jiului trebuie să fie analizate și prin prisma propagandei comuniste și socialiste din acea perioadă. Sindicatele, foarte puternice în zonă, aveau coloratură socialistă. Să nu uităm că doar peste câteva luni se instalează la Budapesta, unde personalități ale Văii Jiului aveau legături directe, Republica Sovietică Socialistă a lui Bela Kun. Dacă în Transilvania, per ansamblu, mișcările de la finele lui 1918 au reprezentat o izbucnire a sentimentelor naționale ce au opus etnicii maghiari celor de origine română, se pare că la nivel local, în zone industriale cum era Valea Jiului a existat speranța unei revoluții socialiste mai degrabă decât a uneia naționaliste.

Oricum, articolul doamnei Gonț e destul de lung și destul de tehnic. În plus eu l-am tradus cu un soft pentru că engleza mea, deși mai bună decât maghiara, nu mă ajută prea mult.

O să vă las link pentru cei ce doriți să îl citiți. Ce mi-a atras mie atenția pentru ineditul informației, ar fi:

Sindicatele din Valea Jiului erau de temut încă din 1917, când garnizoana militară din zonă a fost întărită cu un batalion de infanterie, pentru că autoritățile locale avertizaseră că acestea erau pe punctul de a prelua controlul zonei.

Sindicatele erau la finele lui 1918 singurele care exercitau o autoritate asupra minerilor, convingându-i pe aceștia să continue lucrul, în condițiile în care Transilvania și întregul regat al Ungariei aflat în disoluție era sfâșiat de greve.

Participarea minerilor la administrația locală se extinde treptat, începând cu luna septembrie 1918. De la reprezentanți în birourile de aprovizionare de la companiile miniere care asigurau aprovizionarea cu alimente și alte necesități de bază, la înființarea în consiliilor orășenești a unei ramuri de control și menținerea ordinii - Garda Muncitorilor. În mod similar, satele din regiune, locuite preponderent de români care nu activau în industria minieră, se organizează în consilii afiliate Consiliului Național Român din Arad. Acestea organizează în mod similar o Gardă Națională Română, pentru a patrula în sate, în timp ce Garda Muncitorilor patrula în localitățile miniere.

Conducerile executive ale consiliilor orășenești erau formate din membrii de sindicat. Președintele Consiliului Național Petroșani era președintele sindicatului minerilor, Szedlacsek. Membrii consiliului includeau reprezentanți ai grupurilor etnice principale din Valea Jiului și reprezentanți ai fiecărei clase sociale.

Consiliul Național Petroșani a preluat controlul asupra producției de cărbune, impunând disciplina în rândul minerilor și negocierile pentru livrarea acestuia în schimbul furnizării de alimente, unelte și îmbrăcăminte. De asemenea a inițiat și desfășurat campanii de întrajutorare pentru familiile sărace. Printre principalii donatori în astfel de situații se afla și directorul general Winklehner, cel care peste câțiva ani va fi implicat în privatizarea Minelor Statului Lonea. Puteți citi despre aceasta pe blog, în Cum se vinde o termo. Ptiu, o mină

Deja de la începutul lunii noiembrie, Consiliul Național Petroșani asigură monopolul în asigurarea ordinii în Valea Jiului. Deși existau un număr mic de jandarmi maghiari și regimentul privat al baronului Viktor Maderspach, primii se retrag din ordin la Deva, capitala regiunii iar regimentul baronului este desființat pentru că refuză să coopereze cu noua administrație, acesta fiind un naționalist învederat, care considera că destinul maghiarilor este acela de a conduce peste popoarele ilote. Deci cele două gărzi ajung să asigure controlul local complet din punct de vedere al ordinii în Valea Jiului. Armamentul pe care îl dețineau provine probabil de la batalioanele de mineri echipate încă din 1915, pentru a contracara o eventuală invazie a României.

Pentru că relațiile cu Deva se deteriorează din cauza solicitărilor tot mai mari de cărbune la care nu se răspunde cu o aprovizionare corespunzătoare a zonei, pe 17 noiembrie prefectul trimite un regiment de jandarmi, într-un tren blindat susținut de mitraliere pentru a restabilii ordinea și a dezarma ambele gărzi. Garda Muncitorilor și Garda Națională Română, ajutate de minerii aflați de serviciu la Mina Dâlja, aceștia din urmă având drept arme târnăcoape și ciocane, pun pe fugă regimentul urmărindu-l până la gară. Aici se adună și o mulțime de copii și soții ale minerilor și pentru a nu provoca un carnagiu jandarmii aflați în trenul lor blindat aleg să se retragă la Deva.

Consiliul Național Român, în special reprezentanții satelor din jurul Văii Jiului susțin pe față unirea cu România. Cu toate acestea, dacă diverse Consilii Naționale din Transilvania emit declarații în sprijinul unirii pe parcursul lunii noiembrie, deși ruptura cu administrația de la Deva e evidentă, Valea Jiului este rezervată și remarcabilă prin tăcerea ei. Când Consiliul Național Român General de la Cluj a Cerut unirea cu România, Consiliul Național din Petroșani a răspuns că muncitorii vor să-și croiască propria soartă.

Mai jos, o imagine din Petroșani în jurul acelei perioade.

.Pentru că autoritățile proaspăt întoarse la București de la Iași, unde fuseseră nevoite să se retragă din cauza războiului, nu doreau tulburări muncitorești în teritoriile nou ocupate, mai ales în zonele cu mulți etnici maghiari, încă din 5 decembrie 1918, patru companii de mitraliere din cadrul unui regiment comandat de maiorul Constantin Oprescu, ocupă Valea Jiului. La 21 decembrie întregul regiment este cantonat în zonă, anunțând sfârșitul visului de autonomie locală a regiunii. Cu siguranță desfășurarea aceasta de forțe se datora și importanței pe care o avea cărbunele pentru transporturi și economie în acele vremuri. Deși autoritățile locale erau recunoscute de Consiliul Dirigent al Transilvaniei de la Cluj, acestea trebuiau să raporteze orice inițiativă sau acțiune direct lui Oprescu. Cu atât mai mult erau interzise, indiferent de subiect sau obiect, negocieri directe cu Bucureștiul sau Budapesta. La momentul când acestea au fost doar intuite prin prisma unor articole din ziarul local Zsilvolgye, acesta a fost oprit de la difuzare și interzis. De altfel în numerele acestui ziar se arăta rezerva față de unirea cu România, pentru că aceasta nu ar fi respectat promisiunile privind libertatea de întrunire și asociere, de restabilire a nivelului de bunăstare socială pe care îl asiguraseră companiile miniere înainte de război.

Rapoartele militare au subliniat că membrii ai Consiliului Național Petroșani și ale sindicatelor distribuiau manifeste împotriva includerii lor depline în statul român și cereau în continuare autonomie.

Se ajunge la arestări și începe dezarmarea populației. În același timp Consiliul Dirigent de la Cluj impune prefect în județul Hunedoara, prefect care îl înlocuiește imediat pe românul Victor Ianza, liderul de district local, probabil proprietarul coloniei Ianza, din care ne-a rămas casa de pe malul răului Maleia, vizavi de sediul CEVJ. Înlocuitorul sau, Amos Gligor, un funcționar public de origine maghiară, de la Deva. Aceasta dovedește că autoritățile erau mai degrabă interesate să aibă în zonă un om care să nu fie simpatizant al solicitărilor de autonomie ale minerilor decât de etnia acestuia.

Consiliul Național Petroșani este oficial dizolvat iar membrii săi care erau membri și în consiliile locale au fost îndepărtați și din acestea. Oprescu ordonă consiliilor locale să își asume responsabilitatea administrației. Deși se pune accentul în mod principal pe aprovizionare, administrația, împreună cu întreprinderile miniere nu pot face față cererii. În plus autoritățile de la București și de la Cluj cer acum cărbunele la prețuri fixe, mai mici. Atât minerii cât și administrațiile locale devin din ce în ce mai frustrate către sfârșitul lunii decembrie. Dacă statul habsburgic mediase cumva relațiile dintre forța de muncă și conducerile exploatărilor, aceste din urmă reușind să asigure bunurile de larg consum la prețuri preferințiale, locuințe, cărbunele pentru consum, asistență medicală, etc., părea că autoritățile române nu vor sau nu pot să continue aceiași politică. Acestea erau mai degrabă și oarecum firesc, interesate de preluarea controlului regiunilor locuite majoritar de români, așa cum era de altfel și Valea Jiului, ignorând așteptările locale. Ele delegau toată responsabilitatea financiară și organizatorică pentru aprovizionare doar companiilor miniere, care nu puteau face față în condițiile de după război.

Într-un memoriu amar al unuia dintre directorii companiei Szalgotarjan, de care am mai vorbit în articolele de pe blog, spre exemplu aici, relata că „noile ordine din partea guvernului român nu au putut realiza creșteri ale producției, dar au putut înfuria muncitorii și amplifica tensiunile dintre mineri și ingineri. Până la începutul lunii ianuarie 1919, muncitorii și administratorii s-au învinovățit reciproc pentru situația insuportabilă și împreună i-au criticat pe administratorii locali, liderii regionali din Cluj și ministerele din București pentru lipsa bunurilor de primă necesitate. Sindicatele au continuat să organizeze forța de muncă, dar nu mai erau incluse în administrarea minelor sau a orașelor. Din punctul de vedere al minerilor, statul român excludea forța de muncă organizată de la putere, eschivându-se în același timp de la a-și asuma responsabilitățile sociale.” [1]

Pe data de 5 ianuarie la Lupeni începe un val de greve care cuprinde ulterior toată Valea Jiului. Minerii protestează la Lupeni, Petroșani, Vulcan și Petrila, împotriva guvernului de la București. în principal din cauza lipsei produselor de bază. Se ard steaguri românești și se provoacă dezordini. Liderii sindicali care făcuseră parte din Consiliul Național Petroșani sunt în mare parte în fruntea greviștilor. Oprescu îi arestează pe toți dar grevele se extind efectiv în toată Valea Jiului. Rapoartele regimentului menționează că în încercarea de a-și elibera liderii unii mineri au atacat soldații, pe data de 8 ianuarie. Prin urmare aceștia primesc ordin să calmeze protestele prin orice mijloace. Se pare că orașul Vulcan este efectiv bombardat cu artileria, cu scopul de a-i dispersa pe mineri, a putea pătrunde în oraș și a începe arestările. 27 de mineri sunt uciși, 58 sunt trimiși la Sibiu pentru a fi judecați de un tribunal militar, dintre ei 19 fiind condamnați la pedepse între 5 și 12 ani de închisoare pentru comunism și eforturi revoluționare. Se pare că pentru ofițerii ce au condus tribunalul de la Sibiu diferența dintre comunism și social democrația ce se manifesta în rândul sindicatelor din Valea Jiului era doar un moft.

Aceasta e o grevă despre care nu se vorbește prea mult. Unii dintre noi nici nu am știut de ea. România Mare se năștea greu. Cred că am prețui-o mai mult dacă am cunoaște și aceste amănunte ascunse de ochii publicului larg. Dacă am ști cât de greu s-a realizat visul de secole al românilor. E adevărat de asemenea că atunci când ne-am da la o parte vălul de pe ochi vom putea vedea și ceea ce nu ne convine dar cred că am fi mai împăcați cu noi înșine și mai conștienți de ceea ce putem și ceea ce suntem.

Piesa de azi este despre prietenie, în ton cu Ziua internațională a prieteniei, sărbătorită în 30 iulie. Cel puțin așa am auzit la Radio Romania Actualități. Din păcate nu am găsit-o cu versuri. În spatele numelui trupei stă un muzician german Georg Hahn. Sper să găsim și noi mereu puterea de a ne dori să fim prieteni, nu dușmani.

Mulțumesc că ai citit Valea Jiului necontondentă! O vale care iubește, nu lovește. Abonează-te gratuit dacă îți place ce fac. Primește articolele noi imediat ce sunt publicate. Bănuiesc că știi, când ceva e gratuit, tu ești marfa. Ca să nu avem discuții ulterior. Glumesc! Nu o să-ți vând nimic. Deocamdată.

Subscribe

Bibliografie:
1 - Alina Gonț, The Revolution of the Black Diamond Republic: Negotiating Socialism and Autonomy in the Jiu Valley, 1918-1919,în Nationalities Papers, vol. 52, Published online by Cambridge University Press, pp. 1138 - 1155, accesat la https://www.cambridge.org/core/journals/nationalities-papers/article/revolution-of-the-black-diamond-republic-negotiating-socialism-and-autonomy-in-the-jiu-valley-19181919/BB01D8FFB183790BACA26A89017737BC?utm_campaign=shareaholic&utm_medium=copy_link&utm_source=bookmark, în data de 30.07.2025.

Referințe:
[1] - Alina Gonț, The Revolution of the Black Diamond Republic: Negotiating Socialism and Autonomy in the Jiu Valley, 1918-1919,în Nationalities Papers, vol. 52, Published online by Cambridge University Press, p. 1149, accesat la https://www.cambridge.org/core/journals/nationalities-papers/article/revolution-of-the-black-diamond-republic-negotiating-socialism-and-autonomy-in-the-jiu-valley-19181919/BB01D8FFB183790BACA26A89017737BC?utm_campaign=shareaholic&utm_medium=copy_link&utm_source=bookmark, în data de 30.07.2025.

Sursa fotografiilor:
1 - https://www.diariodemallorca.es/fotos/part-forana/2025/03/27/son-nuevas-calesas-electricas-alcudia-115756593.html#foto=1, accesat la 30.07.2025
2 - fotografii din arhiva personală;
3 - preluată de pe pagina de Fb a domnului Nelu Cherecheș, https://web.facebook.com/photo/?fbid=2165664343648419&set=a.1520583021489891, accesat la 30.07.2025. Domnul Diaconescu Dan Eugen, un foarte bun cunoscător al istoriilor locului, adaugă în comentarii: Imaginea este o vedere realizata de Herz Arnold Kiasada, Editura Herz Arnold din Petroșani, în anul 1906.. Are mențiunea deja cunoscută atunci, Utanzaș tilos, Multiplicarea interzisă! Arta fotografică devenise o adevărată industrie! Pe atunci Valea Jiului făcea parte din Komitat Eisenmarkt (denumirea austriacă), respectiv Komitat Hunyad (denumirea maghiară), deci Comitatul Hunedoara, din cadrul Principatului Transilvaniei, component al Imperiului Austro - Ungar. Din punct de vedere administrativ local, Valea Jiului era încadrată în Petroszeni Szek, deci Scaunul Petroșani, situat la frontiera dintre Imperiului Austro - Ungar și Regatul României. In zona respectivă, frontiera trecea prin Carpații Meridionali, in dreptul confluentei Jiu - Polatiște. La pichetele de grăniceri este acalmie totală. Atmosfera era de evidentă bună înțelegere. Se mai trăgeau si chefuri comune, după partide de pescuit la păstrăv sau vânătoare. Formațiunile de grăniceri imperiali aveau în componenţă numeroși țărani români ardeleni! Ei au fost atrași prin ordinele de conscriere, emise de împărații dela Viena, în trupele ce asigurau securitatea frontierelor imperiale. Pentru ei era singura modalitate de a se elibera de iobăgie și mai ales de jelerit, cea mai cruntă dependență față de nobilii maghiari din Ardeal. Vremuri grele!
4 - preluată de pe pagina de Fb a domnului Nelu Cherecheș, https://web.facebook.com/photo/?fbid=2126594087555445&set=a.1520583021489891, unde are comentariul: Petroșani: judecătoria, liceul ,vechiul parc, poșta și strada pe lângă pârâul Maleia. Domnul Diaconescu Dan Eugen, adaugă: Peisajul natural este cu adevărat impresionant. Munţii Parâng impunători, misterioși, mult timp înzăpeziţi, străjuiesc parcă orașul din depărtare. În prim plan este pârâul Maleia, cu podul din centru, foarte îngust pe atunci! In centrul imaginii sunt cele mai vechi imobile civile din centrul orașului. Erau situate pe strada Kossuth Lajos, ulterior, strada Regele Ferdinand, apoi, strada Principală, actualmente, strada 1 Decembrie 1918! Toate aceste imobile au fost ridicate in perioada Imperiului Austro-Ungar (1867-1918). In dreapta se vede Poșta veche, pe atunci, Poșta és Tsvirda Hivatal, deci, poştă si birou telegrame, telegraf. Construcţia s-a realizat în 1900-1901. A fost demolată inexplicabil, acum mai mult de 10 ani. În dreapta se vede și Biserica Reformată Calvină, de pe Strada 1 Decembrie 1918, A fost construită in perioada 1886 - 1888. Probabil a fost reacția de orgoliu a reformaților maghiari din Valea Jiului, faţă de ridicarea Bisericii Romano Catolice, sfințită în anul 1887, situată pe actuala stradă Mihai Viteazul, fostă strada Bisericii. Biserica Reformată a fost sfințită la 9 decembrie 1888. Are deja o Vechime de peste 130 de ani! În spate este fosta Biserica Greco - Catolică (Unită), actualmente Ortodoxă, cu Hramul “ Pogorârea Sfântului Duh“ A fost sfințită în 1888 ! Este situată în spatele fostei maternități, actualmente Casa Studenților ! Aici a slujit ani de zile cu devotament și pasiune Părintele paroh greco - catolic Romul Miocu, în perioada 1911-1925. A fost o personalitate deosebită a acelor vremuri , îndeplinind în mod remarcabil funcțiile de primar al localității și ulterior, prefect al Județului Hunedoara.