Vom muri de proști ce suntem! Dacă rămânem așa!

Recenzia cărții "Ruperea blestemului" de Cătălin Ranco Pițu

Aș fi dorit să scriu săptămâna aceasta ceva mai vesel. Ceva mai productiv, mai cu privirea spre viitor. Chiar visasem la propriu ceva, dar nu vă spun, pentru că îmi furați ideea. Altă dată.

Am renunțat deci la optimism și voie bună, pentru că am primit o carte pe care am așteptat-o de ceva vreme și am purces să o citesc. Ruperea blestemului de Cătălin Ranco Pițu, este o carte care, oricât de convins ai fi fost că minciuna și dezinformarea au fost rege și regină în decembrie 1989, nu prea are cum să nu te răscolească. Da, ăsta e cuvântul potrivit. Aproape fiecare pagină din cartea asta parcă te biciuie, unele parcă îți pun sare pe rană sau își înfig, vorba aceea, cuțitul mai adânc.

Ați văzut poate de curând, pancartele acelea alăturate: „Vom muri și vom fi liberi!”, din timpul Revoluției și „Vom muri de proști ce suntem!”, de acum, de la criza alegerilor. 1989 versus 2024. Deci, după ce citești sutele de mărturii adunate în cartea asta, care apropo, este scrisă de procurorul care a semnat rechizitoriul dosarului Revoluției, nu poți să spui decât că, după 22 decembrie 1989, s-a murit datorită recursului la prostia celor mulți, de către cei puțini si ticăloși, care au luat puterea. Că mi-e greu să cred că și cei puțini au fost și ei toți proști, zile la rând.

Dar ce spun eu. Dacă aveți cartea și nu ați citit-o, lăsați în supărare articolul ăsta și puneți-vă și citiți-o! Dacă nu o aveți, cumpărați-o și citiți-o. Dar în cazul acesta, terminați și articolul. :)

Acum, să nu credeți că sunt la prima carte despre revoluție. Nicidecum. Aveam 18 ani și eram și eu înflăcărat. Cred că în 22 decembrie, seara, noaptea, după ce începuse să se tragă în fața comitetului Central, am ieșit și eu pe străzile Petroșaniului. Eram o coloană de câteva sute de tineri, care scandam ceva de genul, „Bucureștiul moare, Petroșaniul doarme!” Am colindat tot orașul, câteva ore bune. Ai mei erau speriați ca nu cumva să plecăm spre București, eu și sora mea. Ne-a dat Dumnezeu gândul cel bun. Din carte am aflat că cel puțin un grup din Lupeni a fost acolo.

De ce scriu toate astea? Pentru ca să înțelegeți că m-a interesat subiectul de când acesta s-a produs. Ulterior am citit tot ce mi-a trecut prin mână și prin fața ochilor despre acele zile. Și citesc în continuare. Dar nimic nu s-a comparat până acum cu această carte. De ce? Nu aș putea să spun. Poate datorită sutelor de mărturii adunate în ea? Nu cred că e doar asta. Citiți-o și pe urmă mai vorbim. O să încerc în continuare să extrag câte ceva, poate vă trezesc interesul.

Pentru început două incursiuni anterioare fugii lui Ceaușescu. Una de la Arad, unde apropo am un fost coleg de facultate. Cătălin, ai știut despre asta? Pe data de 21 decembrie 1989, în Arad, șeful Securității, a venit cu ideea de a împărți manifestanților băuturi răcoritoare în care să fie pus în prealabil un laxativ puternic. Ideea era să îi disperseze, să îi trimită la casele lor sau unde or fi apucat săracii să ajungă în condițiile acelea. Norocul manifestanților a constat în aceea că subalternii tovarășului nu au găsit în oraș o cantitate suficient de mare de substanță, pentru a trece la îndeplinirea misiunii [1]. În caz contrar revoluția de la Arad s-ar fi putut numi revoluția căcăcioșilor. Oricum spre cinstea lor, autoritățile arădene, cu toată proximitatea Timișoarei, din câte știu, cel puțin înainte de 22 decembrie, nu au vărsat sânge.

A doua incursiune în paginile cărții se referă la moartea celui ce a fost, până în dimineața de 22 decembrie 1989, ministrului apărării, generalul Vasile Milea. Acum, pentru cei ce nu știu, generalul Milea și-a pus capăt zilelor, probabil cuprins de remușcări pentru ceea ce a făcut armata, sub comanda sa până la acea dată. Un element hotărâtor pentru actul său a fost cu siguranță și presiunea pusă de Ceaușescu în acea dimineață. Comandantul suprem al armatei, îi cerea să reprime și coloanele de muncitori de pe platformele industriale ale capitalei, care se îndreptau spre sediul Comitetului Central. Probabil zeci de mii de muncitori pe care puterea spunea că îi reprezintă. Sinuciderea e probată de procurorii ce au efectuat cercetări, după 1989, de Raportul Comisie Senatoriale care a studiat evenimentele din Decembrie 1989. Fără a-l exonera de răspundere pentru ordinele date până atunci, gestul lui este singurul gest activ de opoziție la adresa lui Ceaușescu, făcut de cei din anturajul său. Dar aici nu e vorba de generalul Milea decât prin învăluire. E vorba de procurorul Dan Voinea, cel care a întocmit rechizitoriul pe baza căruia au fost condamnați la moarte Elena și Nicolae Ceaușescu, cel care a instrumentat evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 și dosarul Revoluției. În afară de primul rechizitoriu, din câte știu, domnul Voinea a tărăgănat celelalte două cauze. Deci, revenind la carte, se spune că recent, la un post tv, acest domn Voinea, a făcut afirmația că generalul Milea a fost asasinat de către șeful Statului Major al Gărzilor Patriotice din C.C. al P.C.R., general Pârcălăbescu. Mai spunea că nu l-a putut ancheta, deoarece a decedat între timp. Numai că, spre surpriza lui, în aceeași emisiune a sunat generalul (r) în cauză, care nu doar că a negat că l-ar fi omorât pe Milea, dar a avut tupeul să afirme că trăiește [2]. Aveți mai jos portretele celor despre care am vorbit, iar în subsolul articolului, link-urile spre articolele care mi-au furnizat imaginile. Interesante și ele de altfel.

Și acum să vă introduc încet, încet în atmosfera mărturiilor. Voi folosi tot una anterioară fugii lui Ceaușescu. Din Alba Iulia, orașul reîntregirii. Este vorba de bucuria câștigării libertății, despre bunătatea oamenilor și despre fraternizarea cu cel ce curând avea să devină fostul dușman. În 21 decembrie, în jurul orei 17:00, un grup de persoane, care după ce a solicitat cadrelor de la Miliția din Alba Iulia să elibereze arestații, a devenit violent, neîncrezându-se în răspunsul primit, cum că arestul e gol. S-a trecut la atacarea sediului cu pietre, cu sticle incendiare, dându-i-se foc. Cadrele s-au refugiat la nivelele superioare ale clădirii și au folosit armamentul din dotare, trăgând focuri de avertisment. În cele din urmă au fost nevoite să sară în stradă, unde nu le aștepta o soartă prea bună. Majoritatea au fost doar molestate, însă șefului Miliției – Valentin Pop și plutonierului major Ilie Staicu, după ce au fost stropiți cu benzină, au fost incendiați. Ulterior cadavrele au fost profanate. [3]

Acum, așa cum vă îndemn și pe voi, am verificat dintr-o altă sursă informația aceasta. Nu, nu e falsă! Doar că autorul a plasat-o în Alba Iulia, în timp ce ea s-a petrecut în orașul Cugir. Pentru întregul context în care s-au petrecut faptele, vă las mai jos un link către un articol din Libertatea, din 22 decembrie 2017. [4]

Dar hai să vorbim și despre chestii mai apropiate sufletului nostru. Despre carte și despre cultură. Deși eram mic și prostuț la acea dată, rețin că mi-a atras atenția faptul că în seara zilei de 22 decembrie, în Piața Revoluției, deși era plină de oameni, atunci când a început să se tragă, balconul și carul de televiziune nu păreau a fi vizate. Nu am aprofundat atunci aspectul pentru că m-am revoltat de faptul că s-a tras atât de mult asupra Bibliotecii Centrale Universitare, încât etajele superioare au început să ardă. 😭 Nu, nu fusesem vreodată acolo, dar îmi închipuiam ce valori inestimabile se aflau în pericol. Aveam încă de pe atunci respect și drag de carte. Poate pentru că nu existau atât de multe lucruri care să te distragă de la ea, așa cum se întâmplă astăzi? Sau poate pentru că am crescut într-o casă în care părinții mei, oricât de obosiți ar fi fost, citeau măcar seara, înainte de culcare, câteva pagini. Nu știu? Așa a fost!

Cert este că imaginea aceea și regretul pentru incendierea bibliotecii și distrugerea Muzeului Național de Artă, m-a urmărit până azi și mă urmărește încă. De aceea poate mărturia domnului Stoica Iulian, mi-a răspuns la câteva întrebări. O atașez mai jos, spre luare aminte. Iertați calitatea! De asemena vă las un video despre aceste tragice evenimente:

Dar să ne întoarcem în Valea Jiului. Pentru că și ea și-a adus aportul la haosul general și la desăvârșirea diversiunii. Nu, nu chiar aici. Deși am cunoștințe care au apărat cu arma în mână Universitatea. De ce ar fi dorit cineva să cucerească o universitate? Nici acum nu vor prea mulți. :) Se zvonea că vin blindate dinspre Hațeg, că apa e otrăvită și câte și mai câte năzdrăvănii. Mă rog, ne-am dat în acele zile examenul la prostie și l-am trecut cu toții cu magna cum lauda. Cine nu se simte, să mă ierte!

Dar să revin, las mai jos mărturia unei doamne din Lupeni. Poate mai trăiește, poate o cunoaște cineva. Dacă da, să-i dați de știre. Să știe că a ajuns între coperțile unei cărți. Si spuneți-mi și mie dacă o știți, pentru că am și eu un merit. Nu?

Un alt caz prezintă un muncitor la Rombeton. Plin de râvnă revoluționară, după ce i se împuiase probabil și lui capul cu teroriștii și după ce văzuse și auzise focurile de armă care nu încetau în București, pe data de 23, participă și el la luptele din jurul casei coanei Mărioara, sora dictatorului, în care printre altele s-a tras și cu tunul. Este rănit și strigă după ajutor. Îl preiau doi soldați, care îl pun să stea cu mâinile sus și după ce îl percheziționează, stabilesc că este terorist, pentru că avea mănuși de piele. Chiar așa, de unde avea un manevrant la Rombeton, mănuși de piele. Corect!

Ultimul exemplu este de la Aeroportul Otopeni. Sunt pagini întregi de mărturii de la acest măcel, dar vă las aici doar una.

Aș putea continua așa până mâine. Psihoza teroristo-securistă, indusă de cei care au preluat puterea, stresul și oboseala militarilor și cadrelor prost instruite, din glorioasa armată română, a făcut după 22 decembrie 857 de victime, și 2382 de persoane rănite. În timp ce, în perioada 16 – 22 decembrie, ora 12:06, ora la care a fugit dictatorului, numărul total de revoluționari decedați, a fost de 153, iar 921 au fost răniți [5]. Pe fondul aceleiași psihoze, au fost reținute 1425 de persoane suspicionându-se că erau securiști – teroriști. 850 dintre ei erau militari. 580, civili iar 25 cetățeni străini. [6]

Nu vă spun mai mult. Citiți cartea! Poate urcăm încet, încet și în clasamentul acela Eurostat, referitor la consumul de carte. Poate ne mai deșteptăm nițel. Mă îngrozesc doar gândindu-mă la ce s-ar putea face acum, dacă cu 34 de ani în urmă au reușit să creeze, o mână de oameni, cu mijloace de comunicare rudimentare față de cele de azi, acea psihoză care a dus în final la foc fratricid generalizat în mare parte din țară. Doamne ferește!

Dar să nu ne pierdem speranța. Totul e ușor când oamenii sunt buni! Haideți să fim buni! Și vigilenți! Să ne instruim mereu ca să nu ne lăsăm păcăliți, să verificăm informațiile, să nu luam nimic de-a gata, pentru ca astfel de grozăvii să nu se mai poată repeta. Cel puțin, nu nouă.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți cei ce au făcut posibilă acea schimbare, cu prețul vieții lor. Citiți și nu-i uitați!

---

Referințe:
[1] Cătălin Ranco Pițu, Ruperea blestemului. Revoluția din Decembrie 1989, Ed. Litera, București, 2024, p. 54;
[2] Ibidem, p. 66;
[3] Ibidem, pp. 62 – 63;
[4] Petre Dobrescu, Ororile Revoluţiei: La Cugir mulţimea dezlănţuită a ucis doi miliţieni şi le-a tăiat organele genitale, Libertatea, 22.12.2017;
[5] Cătălin Ranco Pițu, Ruperea blestemului. Revoluția din Decembrie 1989, Ed. Litera, București, 2024, p. 369;
[6] – Ibidem, p. 423

Sursa imaginilor:
1 – Cătălin Ranco Pițu, Ruperea blestemului. Revoluția din Decembrie 1989, Ed. Litera, București, 2024, coperta 1;
2 – Promenada Culturală;
3 – ziariștii.com;
4 – digi24;
5 – jurnalul.ro;
6 – libertatea.ro;
7 – Cătălin Ranco Pițu, Ruperea blestemului. Revoluția din Decembrie 1989, Ed. Litera, București, 2024, pp. 257 – 259;
8 – Ibidem, pp. 300, 301;
9 – ibidem, p. 316