O societate care nu mai distinge adevărul de opinie

cât de aproape suntem?

Să vă spun ceva: sunt convins că trăim într-o epocă în care confuzia dintre fapt și sentiment a devenit nu doar acceptabilă, ci chiar încurajată.

Și nu, nu e doar o impresie pesimistă de joi seara. E realitatea pe care o văd zilnic când deschid Twitter-ul, când citesc știrile, când vorbesc cu oameni care par perfect confortabili să confunde „așa simt eu” cu „așa este”.

Hai să fim sinceri: nu e prima dată în istorie când societatea flirtează cu relativismul. Dar ceea ce face această epocă unică este viteza și amploarea la care confuzia se răspândește.

În 2016, când Oxford Dictionary a ales „post-truth” drept cuvântul anului, mulți au zâmbit complice. Acum? Acum trăim efectele.

Cum am ajuns aici (și nu, nu e conspirație)

Mă uit la copiii de acum și îmi dau seama că ei cresc într-o lume în care Wikipedia poate fi editată de oricine, iar „sursa” preferată pentru majoritatea oamenilor sub 30 de ani e un clip TikTok de 45 de secunde.

Nu zic că tehnologia e rea – zic că am dat instrumente puternice unor oameni care nu au fost niciodată învățați să distingă între adevăr și opinie.

În facultate, în anii 2000, profesorii mei de filozofie încă făceau distincția clară: există adevăruri obiective (2+2=4, apa fierbe la 100°C la presiune standard) și există opinii subiective (pizza cu ananas e delicioasă, muzica clasică e plictisitoare).

Simplu. Clar. Logic.

Dar undeva pe drum, am început să auzim că „fiecare are adevărul lui”. Și, sincer, prima dată când am auzit asta de la un prieten, am crezut că face o glumă proastă.

Nu făcea.

Trei exemple care mă țin treaz noaptea

Primul: În 2020, în mijlocul pandemiei, am văzut oameni declarând că „știința e doar o opinie”. Nu vorbesc de dezbaterile legitime despre politici publice – vorbesc de negarea faptelor medicale de bază.

Cineva mi-a spus odată că „doctorul meu zice un lucru, eu simt altceva, deci adevărul e undeva la mijloc”. Nu. Nu funcționează așa. Virușii nu negociază cu sentimentele tale.

Al doilea: Dezbaterile despre gen. Și aici trebuie să fiu extrem de clar – nu vorbesc despre respect, demnitate sau cum aleg oamenii să trăiască. Vorbesc despre faptul că în 2023, la o conferință de presă, un oficial guvernamental american a ezitat când a fost întrebat „ce este o femeie?”. O întrebare de biologie elementară a devenit controversată pentru că am decis colectiv că realitatea biologică poate fi înlocuită cu identitatea personală. Acestea sunt două lucruri diferite. Pot coexista, dar nu sunt același lucru.

Al treilea (și ăsta chiar mă irită): Matematica „rasistă”. Da, ați citit bine. Există acum oameni – educatori, de cele mai multe ori – care susțin că „a avea un răspuns corect” la o problemă de matematică e o manifestare a supremației albe.

Platforma socială a distrus judecata

Twitter – sau X, cum îi zice acum – e un accelerator perfect pentru această problemă. Algoritmul amplifică indignarea, nu acuratețea. Sistemul recompensează emoția, nu adevărul.

Și, poate că așa a fost întotdeauna natura umană. Dar acum avem instrumente care amplifică asta exponențial.

Un tiktoker cu zero expertiză medicală poate ajunge la 2 milioane de oameni în 48 de ore spunând că vaccinurile conțin cipuri de urmărire. Un profesor universitar care scrie un articol științific peer-reviewed ajunge la... 300 de cititori, din care jumătate sunt alți profesori.

Cine câștigă în piața atenției? Întotdeauna cel mai zgomotos, nu cel mai adevărat.

Universitatea – fostul bastion al adevărului – a capitulat

Mă doare să spun asta, dar instituțiile academice au devenit complice. În loc să fie fortărețe ale gândirii critice și riguroase, multe universități au devenit incubatoare pentru relativism epistemic.

Sunt universități unde studenții spun, fără ironie, că „perspectiva mea e la fel de validă ca faptele tale”. Și în loc să-i corecteze, profesorii dau din cap aprobator. De ce? Pentru că a deveni un bastion al adevărului obiectiv înseamnă riscul de a ofensa pe cineva. Și într-o epocă a „safe spaces” și „trigger warnings”, a ofensa pe cineva e considerat păcatul cardinal.

Recunosc – încă mă străduiesc să înțeleg exact când am decis că sentimentele cuiva sunt mai importante decât faptele. Probabil undeva între 2012 și 2016.

Ce pierdem când adevărul devine opțional

Iată ce mă îngrijorează cu adevărat: odată ce eliminăm distincția între adevăr și opinie, eliminăm posibilitatea dezbaterii semnificative.

Nu mai poți avea o conversație productivă dacă fiecare persoană operează cu propriul set de „fapte”. Devine doar un schimb de sentimente, un concurs de a vedea cine poate fi mai indignant, mai tare, mai mult victimă.

Acum? Acum am ajuns într-un punct unde oamenii îți spun că statisticile sunt „doar o construcție socială”.

Patru consecințe concrete (nu, nu cinci)

1. Polarizarea politică devine ireversibilă. Dacă eu cred că economia a crescut iar tu crezi că a scăzut, și niciunul nu acceptă date obiective ca arbitru, cum negociem? Nu o facem. Ne mutăm în triburi separate și ne urâm reciproc.

2. Expertiza devine fără sens. De ce ai asculta un epidemiolog când tanti Geta de pe Facebook „a făcut research” și e la fel de convinsă de concluziile ei?

3. Știința încetinește. Cercetarea științifică necesită un acord asupra realității obiective. Dacă fiecare experiment poate fi contestat pe baza că „e doar perspectiva ta”, progresul se oprește.

4. Manipularea devine mai ușoară. Dictatorii și demagogii adoră relativismul. E mult mai ușor să conduci o populație care nu mai crede în adevăr decât una care îl apără.

Dar există speranță (da, chiar și eu am momente optimiste)

Totuși.

Am observat ceva interesant în ultimii doi ani. Cred că oamenii încep să obosească. Obosesc de fake news, de clickbait, de indignare permanentă. Am prieteni care și-au șters conturile de social media și spun că se simt... mai liberi. Mai puțin confuzi.

Poate că tocmai am atins fundul și ne pregătim să sărim înapoi. Sau poate că sunt naiv. Nu știu sigur.

Ce știu e că refuzul meu de a accepta că adevărul e negociabil nu e îndărătnicie – e supraviețuire intelectuală. În viața mea personală, în cariera mea, în relația cu soția mea, există lucruri care sunt pur și simplu adevărate, indiferent cum mă simt despre ele.

Contractul meu de muncă are termeni specifici. Ei nu se schimbă pentru că eu simt că ar trebui să fiu plătit mai mult. Factura de energie electrică reflectă consumul real, nu consumul pe care îl percep eu. Când mașina mea are nevoie de benzină, indicatorul nu negociază cu preferințele mele.

De ce am acceptat că realitatea socială operează după reguli diferite?

Sorbind cafeaua rece de la biroul meu, mă gândesc că soluția începe cu ceva simplu și radical: să reînvățăm copiii să distingă între cele trei propoziții:

• „Pământul e rotund” (fapt)

• „Îmi place muzica clasică” (opinie)

• „Cred că Pământul e plat” (opinie falsă despre un fapt)

Și nu, acestea nu sunt „doar perspective diferite”. Prima e demonstrabilă, verificabilă, obiectivă. A doua e subiectivă dar validă. A treia e... prostie, hai să fim serioși.

---

Așadar, cât de aproape suntem de o societate care nu mai distinge adevărul de opinie?

Destul de aproape încât să scriu acest text. Suficient de aproape încât să mă îngrijoreze serios. Dar nu atât de aproape încât să renunț la speranță.

Pentru că, însuși faptul că putem discuta această problemă sugerează că nu totul e pierdut. Dacă am fi cu adevărat într-o societate post-adevăr, această conversație însăși ar fi imposibilă.

Încă mai avem standarde. Încă mai putem identifica minciunile. Încă mai simțim disconfortul când cineva înlocuiește realitatea cu retorica.

Trebuie doar să decidem dacă merită să luptăm pentru distincție. Eu cred că da.

Dar na, poate că asta e doar părerea mea.