Nu te întrebi, când deschizi ochii, în ce lume te-ai trezit de data asta? Poate e una mai bună, un soi de gură de aer, o pauză binemeritată, o desprindere de existența sisifică de care nu te-ai plâns nimănui vreodată. Sau poate e una infernală, un dos de palmă care să te trezească din veșnicul mormăit al nemulțumirii cu care îți blestemi traiul, unul nicidecum atât de apăsător pe cât îți place să crezi. O ruletă divină la care tu nu ai un cuvânt de zis, o roată a norocului sau a ghinionului. Eu am avut din plin ocazia asta și, la fel de miraculos, nesperata șansă de a-mi aduce aminte.
*
Am deschis ochii și nu vedeam decât cer. Era de un albastru crud, impresionant, apăsător, atât de puternic încât mi-au trebuit zeci de secunde să îmi dau seama că nu respiram, pierdut fiind în uimire. Cu nările dilatate am inspirat profund și am expirat pe gură, aruncând în aer câțiva stropi de salivă. Urma să descopăr că gravitația funcționa la fel ca înainte să pierd contactul cu realitatea. Am clipit des și mi-am dat seama cât de nărod fusesem. Era prea târziu. Particulele de scuipat reveniseră pe exteriorul obrajilor din care plecaseră câteva secunde mai devreme. Am ridicat antebrațul către obraz și am vrut să mă șterg, doar că nu am reușit să termin mișcarea. O palmă fermă mi-a stricat planurile, mi-a prins încheietura mâinii și, fără să îmi dea drumul, lansa un avertisment. Alunecasem într-un univers unde părți independente ale altor corpuri aveau capacitatea de a se face înțelese de unele singure.
‒ Nu cred că vrei să faci asta amice, am auzit palma vorbindu-mi. Am încercat să îi răspund, dar ceva îmi ținea fălcile încleștate ca și cum ar fi prinse într-o menghină. Raportul imediat era: un braț imobilizat, gura înțepenită. Oare ce altceva urma să mă surprindă?
‒ Cel mai bine ar fi să nu încerci să te miști, am auzit vocea palmei rostind toate cuvintele pe un ton grav, dar prietenos. M-am relaxat. Am oprit comanda trimisă brațului și am simțit cum e așezat ușor pe lângă corp. Iarba mă învăluia protectivă. Vorbele nu îmi erau de niciun ajutor. De mișcat nu îmi era recomandat. Nu realizam ce altceva aș fi putut face. Am încercat să îmi rotesc privirea spre direcția vocii. Am observat câteva capete care păreau să plutească în aer, privindu-mă cu ochi de mame îngrijorate. Trăsăturile îmi erau complet străine, dar privirile comunicau în moduri pe care le puteam înțelege. Scăfârlii zburătoare. Altă nebunie. Vocea palmei nu se mai auzea. Doar un șușotit vag, nedeslușit, sărind de pe o pereche de buze pe altele. Mi-am proptit coatele în gazon și am vrut să mă ridic. De data asta o pereche fermă de palme mi s-a așezat pe umeri, oprind bruma de intenție dinainte de a se împlini. Fusese doar o mișcare firească pentru oricine ar fi încercat să coboare din pat spre sclipirile dimineții. Doar că eu eram întins pe-un câmp, imobilizat de palme vorbitoare și înconjurat de capete cărora corpurile nu le mai crescuseră.
‒ Te-am avertizat că treaba asta cu mișcarea pe care vrei să o faci nu te-ar ajuta prea mult, se făcu din nou auzită vocea uneia dintre palme. Nu era nimic amenințător, înfiorător sau perfid în tonul acelei voci. Părea să îmi dorească binele, să mă protejeze cumva de mine sau de ceva ce aș fi putut face, un ceva de care nu eram conștient și care m-ar fi pus într-un real pericol. Poate că eram într-un univers unde țâșneam spre cer ca o plantă care se teme să nu piardă din ceasurile prețioase de lumină, iar palma era a grădinarului care mă îngrijea. Măcar avea răbdarea unui părinte care îi explică odraslei sale că nu poate zbura fără ajutorul unei mașinării. Rădăcinile îmi erau pesemne prea fragile, iar mișcările mele le-ar fi expus, iar cu asta aș fi fost pe un drum sigur spre uscare și un sfârșit care nu îmi era permis.
Iată-mă într-o lume nouă, oblojit de palme independente și compătimit de capete zburătoare care zumzăie într-o limbă necunoscută. Fără nume, fără amintiri, pradă unor forțe pe care le puteam înțelege doar parțial și probabil foarte diferit de ce erau cu adevărat. Eram la mâna destinului și treaba asta se simțea asemeni unei eliberări. Adio umanitate! Adio decizii și responsabilități! Adio furie! Adio frică! Adio judecată! Adio! O să mă întind atât cât îmi este permis, mă voi scălda în razele soarelui, mă voi împinge vârtos în pământul hrănitor și am să exist. Doar am să fiu. Apoi la vremea potrivită voi înflori, mă voi umple de semințe și am să mă scutur peste câmpia nesfârșită cât să pot încolți iar și iar în mai multe frunze, în nenumărate rădăcini, întins spre cer, mustind a verde.
‒ Oare la ce crezi că se gândește de zâmbește așa? am auzit vocea palmei mirându-se. Probabil cerea păreri din partea capetelor plutitoare.
Mă gândeam la un câmp plin cu oameni care sunt plămădiți din celule verzi, reactive la lumină, privați de libertatea mișcării și dezbrăcați de tarele umanității de care au abuzat în celelalte existențe. Ce haită de nemernici trebuie să fi fost încât să nu îi lăsăm Naturii altă soluție decât să ne învețe să creștem din nou, dar de data asta cu picioarele împlântate în trupul Ei, ținuți sub observație și învățați că nemișcarea ne poate fi izbăvire. După atâtea veacuri de tropăit pe toată planeta, de tasat cu tălpile noastre neodihnite întreaga grădină a Edenului în care am fost cândva liberi, probabil nu era cel mai uman lucru care ni se putea întâmpla, dar era ceea ce aveam nevoie să ni se întâmple.
‒ Crezi că are ceva dureri? s-a tânguit aceeași voce fără chip.
Ce-i drept amorțisem așa întins pe spate. Dar nu aveam cum să-i spun. Poate mă va ridica la un moment dat, mă va lega bine de un arac și mă va lăsa, așa priponit în bătaia vântului, să cresc. Cu ochii închiși, răsuflând ușurat am simțit cum mă fură o ațipeală. Oare plantele visează?
Poate că plantele nu visează așa cum o facem noi, dar parcă textul tău le aduce un fel de vis: un om care învață să se întindă spre lumină fără să fugă, să crească fără grabă. M-a prins complet atmosfera, între vis și revelație, și mi-a dat senzația că liniștea naturii e poate singura formă de luciditate care ne mai scapă.Mi-au placut si pozele-originale!
Super tare articolul, ma prins total! Ma face sa ma gandesc la cate "what if-uri" sunt in universul asta. Crezi ca deschiderea asta spre 'altceva' ne ajuta sa apreciem mai mult ce avem, sau dimpotriva, ne face sa cautam mereu noul? Oricum, good job cu descrierile, au fost captivating.